Necrophobic – first dead blood…

M-aţi tot întrebat ce mai fac şi vă mulţumesc pentru asta. Din ceea ce am citit şi din contorizarea mesajelor de pe facebook şi mail (cel nou, pe gmail), plus comentariile din Gazeta SF, pot face o situaţie a interesului vostru faţă de lucrările mele. Bun. Vă dezvalui următorul fapt: în ultimele trei săptămâni am primit 54 de interpelări din partea cititorilor.

Proporţia între ţară şi diasporă este de 40 la 14, de departe cei mai activi fiind cei din SUA, urmaţi de Suedia şi Italia. Trebuie să vă mai spun că aceste manifestări de interes, atenţie şi seriozitate mă onorează în mod deosebit şi mă motivează extraordinar.

Ca o radiografie a interesului vostru, am clasificat întrebările şi a ieşit următorul scor:

– 15 despre Dispensarul SF şi o eventuală continuare.

– 10 despre Almira

– 8 despre Agnus Dei şi promisiunea mea de a face un roman în genul acestei povestiri.

– 5 despre Vicarius Filii Dei.

– 5 despre Dualism.

– 3 despre Adnana şi romanul cu acelaşi nume ce zace în sertar. Momentan.

– 3 despre Apophis.

– 3 despre Mr. Perfect.

– 2 despre Miraj.

Am răspuns la toate şi sper să fiţi mulţumiţi, cei care m-aţi întrebat, cu ceea ce v-am spus. Nu există bucurie mai mare pentru un autor decât interesul cititorilor.

De asemenea, într-o mare proporţie, mi s-a solicitat să precizez la ce lucrez acum.

Dragi prieteni, vă prezint cea mai nouă creaţie din laboratoarele iadului: Necrophobic. Un mic fragment veţi avea în încheierea acestui update. Precizez că este în şlefuire de ceva timp şi îi este dedicată şi destinată domnului Horia Nicola Ursu, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru anumite oportunităţi pe care mi le-a oferit, precum şi pentru interesul cu care mă onorează. Am stabilit cu el, fair-play, următorul aspect: dacă îi va plăcea lucrarea o va publica în revista domniei sale, Galileo, dacă nu, nu.

În principiu este ceva apocaliptic, plin de întuneric, durere, singurătate, morţi vii, dar nu plec pe căile deja suprasaturate de acest subiect ci, dimpotrivă, povestea evoluează atipic, pentru ca în final să… Nu sunt autorizat să vă spun mai mult, încă. Oricum, explorează ceva mai mult decât restul lucrărilor de acest gen şi are o parte plină de tenebre care, cred eu, vă va ţine cu sufletul la gură. Ca fundal sonor, am lăsat-o pe Tarja să se odihnească, pentru a nu pângări imaginea ei şi am scris cu Slayer, albumul Show no mercy.

Şi acum, fragmentul:

„Pe vremea când mai exista civilizaţie s-au scris o mulţime de cărţi, s-au făcut o mulţime de filme, de documentare, despre fenomenul care acum guvernează planeta asta mult încercată. Toate începeau cam la fel: un virus creat artificial scăpa de sub control şi în scurt timp infecta toată populaţia. Apocalipsul clasic. Normal că anumiţi indivizi erau imuni şi încercau apoi să supravieţuiască într-o lume plină de pericole. În unele cazuri situaţia se rezolva fericit, când un grup de savanţi, la fel de imuni, descoperea nu ştiu ce antidot, în altele totul se ducea naibii şi nu exista nici o urmă de speranţă.

Având în vedre rahatul în care sunt acum, toate aberaţiile astea cinematografice îmi par glume de prost gust realizate cu buget redus. Am slăbit cincisprezece kilograme într-o lună, dorm câteva ore pe noapte şi tot timpul sunt în mişcare. Nu-mi pot permite să las garda jos. Am pe urmele mele creaturi ciudate, în afară de monştrii care parcă învaţă în fiecare zi să se adapteze dezastrului pe care tot ei l-au creat. Nu ştiu ce a declanşat toată această nebunie şi nici nu îmi doresc să aflu. Singurul meu scop este să supravieţuiesc. Minut cu minut, oră cu oră, zi cu zi.

Două lucruri sunt de nesuportat: duhoarea şi singurătatea. Astea mă apasă în fiecare clipă a noii mele existenţe. Am devenit un animal capabil de orice, o fiară care mai poartă în ea doar o infimă fărâmă de umanitate.

Astăzi a fost o zi norocoasă. Am reuşit să mă strecor într-un bloc turn care avea la intrare o uşă din oţel. Am securizat-o, apoi am petrecut câteva ore curăţând apartamentele. Acestea sunt în număr de douăzeci, câte două pe fiecare etaj. Nu am avut surprize majore, doar chestii obişnuite. Câteva cadavre decapitate, câteva animale de companie în aceeaşi stare. Le-am tranşat şi le-am cărat pe acoperiş, având grijă să plasez capetele cât mai departe de corpuri. Stau şi-mi trag răsuflarea. Aş omorî pentru o ţigară dar, din păcate, ultima mea rezervă de tutun am epuizat-o acum câteva zile. Mai am o singură problemă, pe care, dacă o rezolv, pot să îmi organizez o mică fortăreaţă aici. Sunt două încăperi în care trebuie să intru: garajul subteran al blocului şi boxele. Cred că acestea au geamuri, garajul are chiar o intrare separată, ceea ce măreşte posibilitatea ca infectaţii, morţii vii, să bântuie pe acolo. Nu prea mă trage inima să mă avânt în întuneric şi necunoscut, dar, dacă vreau să fiu în siguranţă, trebuie să o fac. Plus că este posibil să găsesc tot felul de chestii folositoare, poate chiar ceva provizii de mâncare.

Arsenalul meu se compune dintr-un arc, cincizeci de săgeţi cu vârf din fier, un cuţit de vânătoare şi, piesa de rezistenţă, o sabie pe care am găsit-o într-un centru comercial. În oraşul ăsta de doi lei unde am locuit şi în care sunt captiv acum nu există un magazin cu arme de foc iar sediul poliţiei şi unitatea militară au fost imposibil de abordat din cauza numărului mare de infectaţi, însă nu am abandonat ideea, doar am amânat-o.

Sunt două uşi care duc acolo unde vreau să intru. Una e din lemn masiv iar cealaltă, cea care dă în garaj, din tablă. În unul din apartamente am găsit o canistră de cinci litri, plină ochi cu o soluţie de curăţat parchetul, iar chestia asta e foarte inflamabilă. Rup un scaun şi îmi confecţionez două torţe. Iau sabia în mâna dreaptă şi cobor spre boxe. Uşa e încuiată, dar eu trebuie să găsesc o soluţie. Obiceiurile pe care le cunosc de pe vremea când mai exista civilizaţie îmi pot oferi răspunsul. La fiecare scară exista un şef, un fel de administrator. În principiu, o babă care se uita toată ziua pe vizor, era la curent cu toate bârfele, ştia cine şi cum intra, avea cheile de la subsol, de la panoul cu tabelele de plată, chiar şi cheia cu care se putea deschide uşa liftului în caz că vreun ghinionist se bloca. Urmez raţionamentul ăsta şi în câteva zeci de minute am ceea ce-mi trebuie.

Deschid prudent. Aprind una din torţe şi înaintez. Cobor câteva trepte. Duhoarea e mai pregnantă ca pe casa scării. Nu e nici un zgomot. Aprind a doua torţă şi pe prima o arunc în mijlocul încăperii. În câteva secunde am în faţă un tablou de coşmar. Mai întâi disting o femeie decapitată ce ţinea în braţe un trup de copil, tot decapitat. La o oarecare distanţă erau un ciocan şi o drujbă. În secunda următoare văd venind spre mine un bărbat. Se mişca greoi, avea ochii roşii şi scotea zgomote înfundate. Din gură, printre dinţii negri, îi curgea o salivă galbenă. Îl las să se apropie. La cum se deplasează nu constituie un pericol iminent. Mâinile sale erau pline de pline de bube purulente, degetele de la picioare erau doar răni infectate. La gât avea o plagă căscată plină de viermi. Sunt sigur ca s-a ascuns aici împreună cu familia lui iar când nu a mai avut provizii a făcut ceea ce a trebuit să facă. Doar că nu a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit sinuciderea. E greu să te decapitezi cu o drujbă. Nu mi-e frică, mi-e milă . Cand a fost la un metru de mine am finalizat eu ceea ce a început el.

Boxele erau goale, dar ceea ce mi-a luminat existenţa a fost faptul că blocul ăsta avea un generator propriu de curent ce funcţiona pe bază de motorină. Am cărat cadavrele pe acoperiş şi am hotărât că voi lăsa pe mai târziu inspecţia garajului. Nu de alta, dar începe să se înopteze şi nu doresc să atrag atenţia, mai ales că am pe urmele mele creaturi ciudate, trei la număr, care mă urmăresc de câteva săptămâni. Nu ştiu ce anume sunt, dar momentan preferă doar să se ţină scai de mine. Adevăratele lor intenţii nu le cunosc şi pot doar să îmi imaginez că, mai devreme sau mai târziu, va exista un contact extrem de neplăcut pentru mine.”

Anunțuri

One thought on “Necrophobic – first dead blood…

  1. Pingback: Atenție! Atenție! O nouă intenție! | de SF-ătarea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s