În inima gheţurilor (3)

nu emoţiile tăindu-şi drum
prin carne vie,
ci eu, întreagă,
captivă într-o piele intactă,
scurgându-mă cu viaţă cu tot.

De mâna ta.

Versurile pe care ea le-a scris pentru el îl bântuiau clipă de clipă, îl făceau să dorească privirea ei, zâmbetul ei, savoarea sărutului ei, modul ei de a se pune pe locul doi. Mereu îl ruga să nu-i pese niciodată de ea, iar el nu avea curaj să-i pună armele la picioare, nu îndrăznea să-i arate că îşi ţinea respiraţia în preajma ei, de teamă să nu o risipească.

Avea talent în a potrivi cuvintele. Da! Chiar avea. El nu se înşela niciodată. Din păcate, ea nu era convinsă de asta. Între ei, încet, încet, Universul a picurat, perfid, un influx ce depăşea limitele raţiunii, deşi legile Fizicii postulau clar că doi poli de acelaşi fel se resping. Unde putea duce însă melanjul dintre două tristeţi? Doar întinderile nesfârşite de gheaţă puteau răspunde.

Era o seară de iarnă tipică pentru ţinuturile scandinave, cu un ger înfiorător, cu un vânt turbat ce alerga parcă după fantome, cu o lună rotundă, strălucitoare, afişând doar siguranţa morţii. Cu toate astea, multă lume era pe străzi. Geamul apartamentului lui mic era deschis larg, luminile aprinse.

Pentru prima oară, lucra la o povestire fără să asculte muzică. A auzit două persoane discutând chiar sub fereastra sa.

– Uite, e lumină la scriitor. Hai până la el, poate are un Jack.

Un râs înfundat.

Spuse şi el cu glas tare, într-o suedeză impecabilă:

– Dacă aveţi ţigări, vă aştept, dacă nu, ne întâlnim la următorul capitol.

Un nou hohot de râs, apoi doar zgomotul zăpezii ce scârţia din cauza gerului sub bocancii glumeţilor. În momentele alea simţea că era iubit şi acceptat de o comunitate, de obicei, rezervată.

Ecranul telefonului se lumină, bijuteria începu să vibreze. Era ea… Răspunse.

În fundal, Sonata Lunii, iar vocea Lindei a început să toarne ceva nedefinibil în toate celulele sale…

– Era un ger grozav. Ningea şi începuse a se înnopta. Era ajunul anului nou…Pe frigul acela şi pe întunericul acela mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol şi cu picioarele goale..Avusese ea doar nişte papuci când plecase de acasă, dar nu-i folosiseră mult. Erau nişte papuci mari pe care mama ei îi rupsese aproape şi erau aşa de largi pentru ea…

I-a spus povestea lui preferată: Fetiţa cu chibriturile. Era singurul text care îi provoca lacrimi. De unde oare a ştiut? Poate din lucrările sale sau poate din modul în care ea citea în el ca într-o carte. Oricum ar fi fost, era singura fiinţă din sistemul solar care putea face asta…

Linda a închis, dar el tot cu telefonul la ureche a rămas, privind în gol. O ţigară fumega între degetele sale, iar cuburile de gheaţă din jack s-au topit demult.

Buzele ei aveau gustul fulgilor de afară, pielea ei purta încă seducţia unui frig de pe Neptun, privirea ei sfredelea în el ca o sondă ce caută viaţă sub gheaţa de pe Europa…

Atingerea ei, fuziunea atomilor. Sărutul ei, râuri de lavă. Aroma ei, aroma timpului nenăscut. Catifeaua orgasmelor ei, căldura supernovelor ce trimit şuvoaie de viaţă în Univers.

Drumul ei până dincolo de beznele verzi ale ochilor lui, călătoria fotonilor din miezul Soarelui până la suprafaţă…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s