Rugul…

Mulţimea plină de muritori de foame, bolnavi, ologi, orbi şi alţi schilodiţi, urla. Înebunită după sânge. Nici cele mai goale maţe nu puteau fi hrănite acum decât cu suferinţă şi moarte.

În mijlocul pieţei aştepta nepăsător un rug imens, înconjurat de 10 fecioare îmbrăcate în alb. Ploaia de toamnă timpurie le lipea straiele de trupurile firave. În spate, la o distanţă mică, un demon cu ochi roşii aştepta salivând sufletul celui care, din clipă în clipă, va ieşi prin porţile turnului în care era închis. Victoria este a lui. Ani de zile a turnat venin în mintea făpturii care îl va însoţi în iad. Acum e momentul întunericului, momentul pierzaniei eterne. Stăpânul lui va fi mulţumit.

Din sute de plămâni cavernoşi ieşeau urlete inumane. Beţia sângelui, beţia simţurilor ce nu ţine cont de foame, de boli, de mizerie. Cele 10 fecioare au început să cânte şi mulţimea s-a liniştit, parcă vrăjită. Cuvintele lor erau însă de neînţeles, venite parcă din altă lume. Doar Satan ştia că lumea aceea începe acolo unde se sfârşeşte timpul. Trimisul său veghea. Focul ce va cuprinde în curând rugul va fi legământul iadului cu multe sufletele. Asta era profeţia: focul va deveni negru atunci când vă atinge trupul celui ales să conducă legiunile Fiarei pe pământ.

Uşile de fier ale cumplitului turn în care a fost închis cel care acum îşi trăia ultimele clipe s-au deschis cu un zgomot aspru. Cântecul fecioarelor a încetat. Demonul cu răsuflarea de pucioasă a aprins rugul. Mulţimea a căzut în genunchi, crezând că e un semn divin. Era acum convinsă de justeţea pedepsei.

Mai întâi au apărut călugării. Cu trupuri ascetice, subţiri, acoperite de robe simple, cu glugi care le ascundeau feţele. În spatele lor, Inchizitorul. Un bărbat sobru, masiv, îmbrăcat în straie roşii, cu capul acoperit de o pălărie largă, ce lăsa să se vadă totuşi doi ochi de culoarea oţelului. Un murmur de admiraţie amestecată cu teamă a tulburat liniştea pieţei.

Au trecut cu paşi mărunţi printre toţi cei adunaţi acolo şi s-au oprit în faţa rugului. Inchizitorul, vizibil deranjat de flăcări, a aruncat o privire plină de reproşuri către soldaţi.

– Era datoria noastră să aprindem focul ceresc, atunci când condamnatul se va fi aflat la locul lui. Cine a îndrăznit să încalce poruncile noastre?

– Sfinţia ta, s-a aprins prin voinţa Domnului. Nimeni nu s-a apropiat.

– Atunci, să fie cunoscut că Dumnezeu ne-a dat puterea de a birui uneltirile Satanei şi a condus mintea noastră pe calea judecăţii drepte a ereticului.

– Amin!!!

Mulţimea era din nou în delir. Abia când prin porţile turnului a apărut regina, stăpâna absolută a domeniului, s-a făcut din nou linişte, exaltarea făcând loc veneraţiei. Părul ei era lung, negru, pielea albă, ochii albaştri, limpezi, buzele roşii, dinţii perfecţi, rochia lungă, brodată cu fire de aur. Nestematele ce înconjurau gâtul ei subţire, mersul apăsat, statura sa impozantă, mâinile delicate, fineţea îcălţărilor şi zâmbetul, Ooo!! Daaa!!, zâmbetul ei, făceau din ea o zeiţă.

Înconjurată de soldaţi, gărzile ei credincioase, s-a îndreptat spre centrul pieţei, în locul special amenajat pentru ea. Nimeni nu îndrăznea să scoată un cuvânt. A făcut un semn spre cel care se afla în vârful turnului. Acesta a transmis porunca şi, în scurt timp, prin porţi, înconjurat de soldaţi şi călugări, a ieşit El. Ereticul. Condamnatul.

Avea pe el un sac din pânză aspră, era plin de sânge, iar mersul îi era greoi, nefiresc, din cauza unor oase rupte prin bunăvoinţa Sfintei Inchiziţii. Mulţimea a început să huiduie. Nu-i păsa. A ajuns în faţa rugului. Inchizitorul i-a venit alături.

– Prin puterea investită în noi, îţi dăm o ultimă şansă. Retrage ereziile şi sufletul tău va fi mântuit.

Condamnatul a făcut un pas către el şi, înainte să poată interveni cineva, l-a luat de cap fixându-şi privirea în ochii lui. În acel moment Inchizitorul a ridicat mâinile şi chipul i s-a schimonosit de groază amestecată cu cea mai cumplită durere. În câteva secunde a albit şi trupul i s-a gârbovit.

Ereticul i-a dat drumul, şi a păşit către rug, lăsând în urma sa un bătrân cu minţile pierdute. A intrat în foc. Flăcările s-au ferit din calea sa. Cu privirea aţintită către regină a spus cu glas puternic:

– Visele mele, dorinţele mele, gândurile mele ţi-au aparţinut. Acum le iau cu mine.

În clipa următoare cele 10 fecioare l-au urmat în flăcări.

Cerul s-a întunecat, cuprins de un vârtej imens de nori negri. Focul s-a făcut negru, apoi s-a stins, lăsând în urmă doar cenuşa rugului. Totul a durat cât o clipire de ochi.

Satan era satisfăcut. Primul om care a coborât în trup în iad, era pregătit pentru răspândirea Cuvântului Său. În turnul de fildeş l-a modelat, l-a încărcat cu viziuni, i-a cultivat perfid pierzania şi a făcut din el creaţia sa, ucigând orice fărâmă de speranţă şi divinitate din sufletul acestei fiinţe.

Doar că nu o va pedepsi alungând-o, ci o va condamna la viaţă veşnică într-o lume ce, dintotdeauna, a fost vegheată de un cer prea nepăsător.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s