Vrăjitoarea – continuare

Lumina rece a lunii trecea cu greutate printre coroanele copacilor. Liniştea era era absolută, de parcă Dumnezeu încă nu inventate Cuvântul. Un frig cumplit, o iarnă nemiloasă, o zăpadă neîntinată de urme. Toate astea se înfăţişau privirii unui bărbat înalt, învelit într-o blană de urs, călare pe un cal neobişnuit de puternic.

Străinul venea dintr-o cetate îndepărtată, construită in inima gheţurilor, şi era unul dintre acei călugări războinici de care toată lumea vorbea cu admiraţie şi respect. A fost trimis pe meleagurile astea într-o misiune apostolică. Nici măcar Marele Maestru nu ştia foarte multe despre castelul de la capătul lumii, în care, aşa se zvonea, era găzduit însuşi Lucifer.

Calul scotea aburi groşi pe nări, gerul năprasnic muşca fără milă din trupurile calde ale celor două făpturi ce s-au încumetat să înfrunte iadul. Cavalerul a descălecat, a legat animalul de un copac, şi a scos sabia sa grea, lucrată de fierari pricepuţi din cetatea gheţurilor. Oţelul era unul special, iar mânerul purta într-un locaş secret o bucată din lemnul Sfintei Cruci, cea pe care Mântuitorul a purtat-o pe umeri, îndurând batjocora şi cruzimea celor pe care El, dimpreună cu Tatăl Ceresc, i-a iubit mai presus de orice.

Ca orice sabie, şi a lui purta un nume. Sophia. Numele i-a fost pus de către Maestru, iar legenda spunea că un înger a transformat aurul în oţelul din care a fost făcută. Nu exista putere în lumea asta care să o rupă, după cum nu exista decât un singur om care să o poată manevra. Şi acela era el, Cavalerul Sublim, Exorcistul.

Focul s-a aprins repede şi a început să împrăştie o căldură plăcută. Alesul, a înfipt sabia în pământul îngheţat, a scos de la brâu o funie cu şapte noduri, funie ce a înconjurat capul tăiat al Sfântului Ioan, Baphomet, a îngenunchiat şi a început să se roage. Apoi a hrănit calul şi, într-un final, a cinat şi el.

……………….

Porţile cetăţii erau închise. Pe ziduri, nici picior de soldat. În interior, întuneric. Pe străduţele înguste, pustii, pline de zăpadă, treceau doar umbre. Un miros de moarte, de trupuri putrezite, ieşea din fiecare casă. În castelul stăpânului, liniştea era tulburată doar de gemetele păcatului carnal, de ţipetele pline de durere ale deflorării, de ultimele scâncete ale pruncuciderii.

În şemineu îşi făcea de cap un foc cu tente roşietice. Seniorul era întins pe spate în patul mare, pătat de sânge. Deasupra lui, Ea, se mişca frenetic, tipând. Doar că urletele ei nu aveau nimic omenesc. Îl poseda animalic, strângând-l puternic cu picioarele. Lângă ei, o copilă cu un păr lung, blond, goală, aştepta sfioasă. Femeia se mişca din ce în ce mai tare, seniorul abia respira. Cu o mişcare bruscă, s-a desprins de el, s-a ridicat în picioare şi, dintre coapse i-a ţâşnit un lichid fierbinte, clar ca apa de stâncă, un şuvoi cu care l-a udat peste tot. Bărbăţia lui, umflată, tremura. Femeia a luat copila de cap şi a forţat-o să înghită membrul ce până acum câteva clipe fusese în ea. Fata s-a înroşit, apoi s-a învineţit. Femeia a lăsat-o să respire, apoi a pus-o să o ia de la capăt. Copila învăţă repede.

A trecut apoi în spatele ei. Şi-a strecurat o mână între coapsele fragede ale fetei, iar cealaltă a căutat, între faldurile lenjeriei, sabia de care stăpânul nu se despărţea niciodată. Capul copilei se mişca ritmic,de sus în jos, primind între buzele nesărutate de nimeni o imensitate de carne umflată de sânge, dorinţe şi instincte. Femeia a ridicat sabia şi i-a tăiat gâtul, apoi a culcat-o pe spate şi i-a desfăcut picioarele ce tremurau încă. Seniorul a trecut deasupra ei şi a posedat-o până ce ultima scânteie de viaţă a dispărut din trupul gingaş.

Femeia a desenat în mijlocul camerei, cu sânge, o stea în cinci colţuri. Cu aceeaşi sabie, a decapitat unul din cei doi nou născuţi ce zăceau într-un coşulet, lângă şemineu. A tăiat câteva şuviţe din părul copilei moarte, câteva din părul seniorului şi a păşit în mijlocul pentagramei, ţinând în mâini ofrandele pentru zeul suprem, stăpânul întunericului şi lordul umbrelor.

Focul s-a făcut negru. Incantaţiile femeii, plânsetul sugarului care a fost condamnat la viaţă, mirosul sângelui proaspăt, flăcările ce prevesteau pierzania, toate astea au deschis porţile iadului.

Mai întâi a fost un frig cumplit, apoi un miros de pucioasă. Din mijlocul pentagramei s-a ridicat un abur negru. Femeia şi-a desfăcut picioarele, primindu-l în ea. Apoi, a luat din nou sabia seniorului şi a înfipt-o adânc, până la mâner, între coapsele sale, prin locul acela fascinant, izvorul cascadei fierbinţi ce a stropit de nenumărate ori trupul celui ales de întuneric să conducă umbrele.

A căzut într-o stare de nesimţire. Seniorul a coborât din pat şi a scos sabia din pântecul ei. Lama era neagră. S-a tăiat pe piept, dar nici un strop de sânge nu s-a arătat. O voinţă mai presus de a lui, l-a făcut să se aplece asupra copilului decapitat. Cu mişcări precise l-a tăiat în bucăţi mărunte, pe care, una câte una, le-a băgat în pântecul din care a scos sabia.

A aşteptat. Când focul din şemineu s-a făcut din nou roşu, femeia şi- a revenit. S-a târât spre pat, intrând în chinurile facerii. Fără durere, în câteva clipe a adus pe lume o fiinţă ce purta infernul în oase.

Cu gesturi delicate l-a pus la unul din sâni. Seniorul a luat sugarul din coşuletul de lângă şemineu si l-a adus lângă ea. Femeia l-a pus la celălalt sân, lăsându-se învăluită de magia maternităţii. Vraja era completă, profeţia s-a împlinit: mireasa lui satan devenise mamă, iar slujitorii săi vor scoate porţile iadului din ţâţâni..

Anunțuri

One thought on “Vrăjitoarea – continuare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s