Invazia zombi- Ghid de supravieţuire

Capitolul 1- Demenţa.

 

IMG-20140101-00043Cum ar fi să te scoli într-o dimineaţă, să te uiţi pe geam, şi să vezi doar cadavre mergând pe străzi? Ţi-ai trage câteva palme, ţi-ai promite că te laşi de băut, ţi-ai dori să visezi, nu? Ei bine, colac. Totul e real. Pui mâna pe telefon. Nu răspunde nimeni. Dai drumul la televizor. Emisiuni în reluare. Nici o ştire. Şi ce faci? Prostia cea mai mare: ieşi ca boul pe străzi, încercând să înţelegi ce se întâmplă. Şi te halesc semenii tăi transformaţi. Şi mori ca prostul. Asta e cea mai frecventă greşeală în toate filmele sau lucrările de gen.

Dragii mei, trăiţi demenţa totală. Nu e un vis, nu e o glumă proastă, nu e o halucinaţie secundară vreunei beţii sau vreunui drog nou. E începutul sfârşitului. E nebunia globală. E modul în care Satan îşi face intrarea în scenă, încurajat de lipsa de reacţie a unei divinităţi plecate sau indiferente. Ceea ce simţiţi nu e doar teamă. E groază, amestecată cu singurătate, cu nesiguranţă, cu regrete, cu sfârşeala pe care doar pierderea celor dragi ţi-o poate induce. Da. Aţi pierdut sau sunteţi pe cale de a pierde tot.

Te uiţi pe geam ca viţelul la poartă nouă şi aprinzi a nu ştiu câta ţigară. În spatele tău, soţia încearcă să îşi înfigă dinţii în carnea ta. Priveşti în ochii ei. Nu vezi decât două puncte golite de orice expresie. Pui mâna pe cuţitul cu care tăiai ieri friptura şi nu mai ţii cont de nimic. Loveşti. Cu sete. În piept. În abdomen. În gât. Degeaba. Continuă să vină spre tine, să te domine. Ţipi. Cazi. E deasupra ta. Cu ochii ieşiţi din orbite, rece, dar mânată de o forţă interioară pe care nu ştii cum să o defineşti. S-a dus naibii umanitatea din tine. E vorba de supravieţuire acum. Îţi încordezi muşchii şi loveşti cu toată forţa. Ţinteşti gâtul. O dată. Şi încă o dată. Şi încă o dată. De multe, de prea multe ori. Cu un pocnet sec, capul cade pe gresia din bucătărie, dar gura continuă să se mişte ritmic. Verşi. Şi îţi aduci aminte că ai văzut tu un film cu zombi. Cu mişcări spasmodice, înfigi cuţitul în una din orbite. Până în creier. Totul se opreşte. Timpul stă în loc. Eşti doar tu, suspendat în remuşcări. Tot ceea ce contează e respiraţia ta. Bătăile inimii tale. Încet, încet, îţi revii. Stai în mijlocul dezastrului şi faci o altă greşeală. Arunci cuţitul, de parcă îţi arde mâna. Nu ai curaj să priveşti la sângele de pe pereţi, la corpul fără cap, la capul fără corp. Şocul te paralizează, dar îţi aduci aminte că ai un copil. Şi, tremurând, te îndrepţi spre dormitor, spre pătuţul lui. Nu auzi nimic. Deschizi uşa. Fetiţa cu păr lung, blond, cu pielea albă şi miros de lapte, a dispărut. În mijlocul patului stă o creatură hidoasă. Decerebrată, urâtă, rânjind spre tine. Din reflex, închizi uşa. Fugi spre bucătărie. Ştii ce ai de făcut. Iei cuţitul şi aştepţi. Nu ai lacrimi încă. Încordarea te epuizează. Nu mai poţi suporta. Te îndrepţi din nou spre dormitor. Prudent, deschizi uşa încet.. Fetiţa iese. E fragilă. Nu trebuie să loveşti decât o singură dată. Atât. Oasele frontale crapă uşor. Ţi-au spus medicii că are un început de rahitism. Nu i-ai crezut. Acum însă te bucuri că tocmai boala asta nu te-a forţat să te şi să o chinui prea mult.

Zgomote la uşa de la intrarea în micul tău apartament. Te uiţi pe vizor. Gălăgia se pare că a atras câţiva vecini. Foşti vecini. Din ce îţi dai seama în lumina difuză de pe scară, toţi sunt vineţi, cu ochi inexpresivi. Îţi aduci aminte că ai o toporişcă în debara.

Craniile crapă, creierii se scurg. Linişte.

Te întorci în apartament. Încui uşa, muţi biblioteca. Te baricadezi. Ca prin vis, te vezi deschizând geamul de la sufragerie. Cineva, se pare că alt tu, aruncă trupurile singurelor fiinţe pe care le-ai iubit. Tot el, celălalt tu, dă drumul la apă fierbinte în cadă. Apoi ia mopul şi curăţă tot sângele din casă. Îţi umblă în frigider. Găseşte sticla ta de Jack, cea pe care o ţineai pentru ocazii speciale, şi o desface rapid. O pune la gură şi soarbe.

Alcoolul te arde. Nu te opreşti. S-a dus jumătate de sticlă. Fumezi ţigară după ţigară. S-a terminat pachetul. Cazi în nesimţire. La limita comei. Întuneric. Ce n-ai da să nu te mai trezeşti…

Capitolul 2- Resurse.

 

 

Bun. Personajul de mai sus a făcut câteva greşeli, dar a fost în stare, în mod inconştient, să ia anumite decizii care îi vor salva viaţa, cel puţin pentru o perioadă. De el depinde dacă această perioadă va fi mai lungă sau mai scurtă.

Prima greşeală. Nu a fost atent la starea familiei sale. Se întâmplă frecvent în filme. Acolo, eroul scapă ca prin minune. Aşa am vrut să fie şi aici. Cu un dram de noroc a reuşit să facă faţă cu brio situaţiei.

A doua greşeală. A lăsat cuţitul din mână după ce şi-a omorât soţia. Să spunem că zgomotul ar fi atras un numar mare de foşti vecini şi aceştia ar fi reuşit să spargă uşa. Ar fi fost complet lipsit de apărare.

Par chestii minore, dar tocmai grija pentru detalii te ajută să ieşi cu bine din tot felul de situaţii. Sunt însă de înţeles scăpările astea, dat fiind modul în care a făcut eroul nostru cunoştinţă cu apocalipsul.

În schimb, a avut inspiraţia de a-i lichida pe cei care băteau la uşa lui. A avut tăria de a scăpa de cadavrele din casă. A ştiut că uşa trebuie baricadată. Având în vedere toate astea putem să-i iertăm gândurile sinucigaşe de la finalul capitolului. Ce ziceţi? Îi dăm o şansă?

Ai un cap greu, gândurile sunt ca o pastă, vederea îţi e tulbure. Verşi. Tuşeşti. Într-un final îţi revii. Şi încep să te chinuie clipele pe care le-ai trăit cu ceva ore înainte. Te uiţi la ceas. E amiază. Priveşti pe geam. Sunt mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Merg fără nici o ţintă. Pui mâna din nou pe telefon. Suni în draci la toată lista de contacte. Nu răspunde nimeni. La 112, primul număr format, ai primit ton de ocupat. În mintea ta apare ideea că s-ar putea să fii singurul supravieţuitor din oraş. Nu vrei să gândeşti mai departe. Şi dacă ai fi unicul supravieţuitor din ţară? Sau de pe continent? Sau din lume? Alungi gândurile astea. Nu ai nevoie de ele acum.

Te duci în baie. Apa curge. Umpli toate recipientele din casă. Încerci să faci un plan. Vei sta câteva zile în apartamentul tău, încercând să iei legătura cu cineva, apoi vei vedea. Deschizi frigiderul. E destul de plin. Momentan este şi curent electric. E vară. Măcar nu ai nevoie de căldură. Ai o brichetă Zippo. Ţii minte că atunci când ai cumpărat-o, doamna de la magazin ţi-a făcut cadou două recipiente cu gaz. Focul înseamnă viaţă. Verifici debaraua. Ai multe borcane acolo. Şi multe conserve. Plus câteva kilograme de făină si zahăr, câteva sticle de ulei.

Ştii că în maşina ai un cuţit de vânătoare, un briceag multifuncţional şi un topor mare. Ce îţi mai plăcea să mergi aiurea prin munţi cu cortul, încercând să vezi dacă poţi trăi în natură, cu resurse minime. Uite că îţi prind bine cunoştinţele dobândite în expediţiile alea.

Nu ştii cât vei fi nevoit să stai izolat aici, aşa că nu eşti mulţumit de chestiile pe care le posezi. Nu ai ce face. Eşti forţat să intri în fiecare apartament din bloc şi să faci curăţenie, apoi să aduni tot ceea ce poate fi folositor. Tu stai la ultimul etaj. Blocul are 20 de apartamente. Nu ar trebui să fie greu. Ai oarecare pregătire sportivă, eşti rapid, eşti inteligent. Şi, mai ales, eşti disperat.

Tragi biblioteca din uşă. Te uiţi pe vizor. Nici o mişcare. Deschizi. Pe scări sunt cei patru vecini pe care i-ai rezolvat mai devreme. Îi recunoşti. Sunt din apartamentul de lângă tine. Tragi aer în piept şi deschizi prima uşă. Ai noroc. Nu e încuiată. Intri. Apuci un papuc din hol şi-l arunci. Ştii că sunt atraşi de zgomot. Vin. Îi auzi. Pe amândoi. Ii cunoşteai. Două lovituri. Succes.

În câteva zeci de minute, etajul 4 e curat. Cobori la 3. Toate uşile sunt încuiate. Îţi convine situaţia momentan. La etajul 2, reuşeşti să intri doar într-un singur apatament. Habar nu aveai ce fete frumoase ţinea în gazdă cotoroanţa aia de babă, care te-a înjurat că i-ai călcat mâţa, fără să vrei. Trei lovituri.

La 1, totul merge uşor. 4 apartamente, 5 locatari. Foşti locatari. Ajungi la parter. Te descurci bine şi acolo. Doar o uşă încuiată. Mai adaugi 12 victime la activ.

Uşa de bloc. Accesul se face doar pe bază de cartelă. Uşa e solidă, din fier, cu un mic geam. Cobori la subsol. Aprinzi bricheta. Nu e nimeni. Intri în câteva boxe şi găseşti chestii folositoare. Ai acum un baros, un topor, câteva ţevi lungi de un metru, un lanţ, trei lacăte, o drujbă, o trusă de scule, o scară şi un aragaz mic cu butelie cu tot.

Revii la parter. Ai barosul, toporul, două ţevi şi lanţul. Ce bine. Nu mai trebuie să rişti un drum până la maşină, chiar dacă aceasta e parcată în faţa blocului. Securizezi uşa scării cu una din ţevi şi cu lanţul. Apoi, cu eforturi majore, baricadezi intrarea cu câteva fotolii. În faţa lor, reuşeşti să tragi un dulap. Toate asatea le-ai scos din primul apartament. Urci la tine acasă. E ora 17. Aprinzi o ţigară, tragi o duşcă de Jack, hotărât să intri în apartamentele care erau încuiate. Fermi uşile cu barosul. Iar ai noroc. Doar două erau ocupate.

E ora 19. Zilele de vară sunt lungi. Şi te bucuri de asta. Ai făcut o treabă al naibii de bună. Blocul e la dispoziţia ta. Intrarea e securizată. Dacă nu faci zgomot poţi trece neobservat mult timp. Ţi-e foame. Faci întâi un duş fierbinte, te schimbi în haine curate şi încălzeşti mâncarea. Cine ştie cât timp vei mai avea gaz şi curent electric?

Urci pe bloc. Nu-ţi place ce vezi. Sunt mulţi. Prea mulţi. Peste tot. Te întinzi. Vei petrece noaptea pe acoperiş. Măcar aşa nu vei fi singur. Doar ai stelele să-ţi ţină de urât.

Dimineaţă. Nici un zgomot. E o linişte de cavou. Al tău. Ştii că mai devreme sau mai târziu se va instala o duhoare greu de suportat. Cadavrele pe care le-ai aruncat vor începe să intre în putrefacţie foarte repede pe căldura asta. Plus că pot fi şi o sursă de infecţie. Şi numai asta nu îţi trebuie acum. Să te îmbolnăveşti. Mai ştii că trebuie să te menţii într-o formă fizică maximă. Îţi acorzi jumătate de oră de exerciţii şi apoi cobori în apartamentul tău. Faci cafea. La televizor nu mai dai drumul. Te uiţi pe telefon la pozele cu ai tăi. Nu plângi, dar sufletul tău face implozie.

Revii la realitate şi începi o inspecţie meticuloasă a apartamentelor. Găseşti un rucsac mare. Vei pune în el lucruri absolut necesare supravieţuirii, în caz că situaţia se va complica şi vei fi nevoit să fugi de aici. Îţi aduci aminte că unul din foştii tăi vecini era medic. În mod sigur are medicamente şi cărţi de medicină. Ai intuit corect. Găseşti un manual ca o biblie. Merck se cheamă. E toată medicina în el. Ai acum şi un binoclu. Cel mai mult te bucuri de sabia pe care ai luat-o din apartamentul unui fost practicant de arte marţiale. E uşor de manevrat şi e foarte ascuţită. Ai făcut rost şi de câteva cutii cu vitamine. În mod sigur te vor ajuta să te menţii sănătos, dat fiind faptul că mâncarea va fi greu de procurat peste o vreme. De o dietă echilibrată nici nu va mai putea fi vorba. Ai mai găsit baterii, două lanterne, o praştie, o cutie cu petarde şi una cu artificii.

Faci din nou calcule. Atât timp cât e curent, cu ceea ce ai la dispoziţie momentan poţi trăi, fără privaţiuni, maxim 3 săptămâni. Ce vei face după aceea?

Capitolul 3 – Torţa umană.

Ce spuneţi de comportamentrul eroului nostru de până acum? Impecabil, nu? Cu excepţia faptului că a aruncat cadavrele lângă bloc şi s-a condamnat la duhoare şi chiar la potenţiale infecţii, nu a făcut greşeli. Şi-a asigurat provizii, şi-a asigurat un loc în care să doarmă fără pericole, are ceva arme, are ceva unelte. Per total stă bine. E stăpân pe situaţie. Momentan. Aici e principiul de bază: ca să supravieţuieşti într-o asemenea nebunie trebuie să gândeşti în termeni de azi şi mâine. Nu mai poţi face planuri pe termen lung. Trăieşti acum, peste 5 minute, peste câteva ore, până mâine. Apoi numărătoarea se repetă. Omul are nevoie de multe chestii pentru a funcţiona. De la apă, mâncare variată, lumină, căldură până la hârtie igienică. Pe bune, nu vă luaţi după ceea ce vedeţi în filme. Orice neglijenţă este plătită cu preţul maxim: viaţa. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Permanent trebuie să fiţi preocupaţi de siguranţă, de igiena personală, de odihnă, de hrană. Niciodată nu lăsaţi garda jos.

Au trecut 3 zile de când eşti doar tu şi liniştea. Ai un program riguros. Trezit, exerciţii fizice, verificat blocul de sus până jos, cafea, mâncare, telefoane, cărţi. Şi, normal, cât mai mult studiu asupra lucrurilor care se întâmplă în jurul tău. Din ceea ce ai observat până acum, ei se mişcă greu, fără o ţintă precisă. Sunt atraşi de zgomot şi mişcare. În număr mic nu sunt o ameninţare, dar atunci când se strâng câteva zeci, greu le poţi face faţă. Trebuie să fie un virus, o porcărie experimentală scăpată de sub control. Şi, ca orice boală, trebuie să aibă un leac. Un vaccin, un tratament. Decizi că vei medita la problema asta în viitorul apropiat. Tot nu răspunde nimeni la telefoanele pe care le dai zilnic. Petreci ore întregi formând numere la întâmplare, dar nu e nici o voce la celălalt capăt. Duhoarea începe să fie insuportabilă. Trebuie să faci ceva în legătură cu asta.

Prevăzător, apa nu o foloseşti decât fiartă. Eşti îmbrăcat într-o salopetă largă, ai mănuşi groase şi cizme de cauciuc. Planul e simplu. Scara pe care ai găsit-o în una din boxe te va ajuta să cobori pe geam, de la etajul 1. Tot pe ea vei putea urca, în caz că vei fi urmărit. Unul câte unul, vei căra rapid, dar precaut, cadavrele, cât se poate de departe de bloc şi apoi le vei da foc.

Ţii strâns mânerul sabiei când faci primul pas în afara locaţiei tale sigure. Nu faci zgomot. Primul corp. E greu. Neaşteptat de greu. Nu te laşi. Dispui de tot timpul din lume. Păcat că lumea nu mai dispune de timp. În faţa blocului este o parcare mare. Sunt doar câteva maşini. Cari cadavrul cât mai departe de ele. Ăsta a fost primul. După 2 ore ai reuşit să faci o grămadă mare cu toţi vecinii. Acum e momentul pe care tot l-ai amânat. Trebuie să-i duci şi pe ai tăi. Nu te încumeţi însă. Priveşti la fetiţa ta. Capul îi este zdrobit. Picioarele sunt într-o poziţie nefirească. O ridici şi se închide ca o carte. Şi-a sau i-ai rupt coloana vertebrală. Paralizezi. Nu te poţi mişca. Clipele trec. Şi auzi un zgomot familiar. Nu te înşeli. Pare că se apropie. E sunetul unui telefon mobil. Inima îţi ajunge în gât. Te îndrepţi către el. Pare că vine din parcare. Te ascunzi în spatele maşinii tale şi observi atent împrejumirile. Ţârâitul nu încetează. Te urci pe maşină. Şi atunci îl observi. Vine spre tine. E un bărbat înalt. Merge greoi. Îl laşi să se apropie. Aceeaşi ochi goi, aceeaşi gură care se mişcă spasmodic. Loveşti scurt. Craniul crapă ca un pepene. Mult lăudata substanţă cenuşie se asortează acum atât de bine cu asfaltul. Cauţi prin buzunarele lui şi găseşti telefonul mobil. Nu mai sună, dar măcar ai numărul de pe care a fost apelat.

Pui aparatul pe vibraţii şi îţi continui treaba. Te-ai închis, te-ai detaşat. Celălalt tu cară trupul fetiţei tale. Îl aşează, cu mişcări delicate, în grămadă. Apoi taie o şuviţă de păr. După asta, urmează trupul soţiei tale. Celălalt tu o aşează lângă fetiţă. Îi ia medalionul de la gât şi verigheta. Apoi pune mâinile mamei în jurul copilului. Îţi umblă în maşină. Îţi ia din portbagaj canistra de 5 litri pe care o ţii mereu de rezervă. Toarnă benzină peste toţi. Apoi, cu bricheta ta Zippo, aprinde rugul.

Fugi cât te ţin picioarele. Ajungi la scară. Urci. O tragi după tine şi te repezi la geamul care dă spre parcare. Flăcările sunt înalte. Desfaci ultimul pachet de ţigări şi îl transformi în scrum privind cum tot scrum devin cele două fiinţe pe care le-ai iubit.

Intri în apartamentul tău. Pui pe masa din bucătărie telefonul, şuviţa de păr, medalionul şi verigheta. Arunci hainele impregnate cu duhoarea morţii pe geam. Şi abia acum plângi. Aşa cum nu ai mai făcut-o niciodată.

Capitolul 4 – Decizii.

Tipul ăsta se transformă pe zi ce trece, se adaptează din mers, învaţă noi reguli şi rescrie altele. Recunosc, a avut un dram de noroc. Dar ştiţi cum se spune: norocul se arată celor puternici. Băgaţi bine asta la cap: supravieţuirea înseamnă reguli. Aţi observat că şi-a făcut o rutină zilnică, obligatorie atunci când eşti nevoit să faci eforturi pentru a-ţi păstra sănătatea mintală. Aţi mai observat că trebuie să îşi asume unele riscuri. Când a ieşit pe străzi? În a treia zi, da? Ce a făcut în astea 3 zile? A evaluat situaţia în care se află. Vă mai atrag atenţia asupra unui aspect. Aţi văzut că a coborât pe geam, nu a ieşit pe uşa principală. De ce? Îmi veţi spune la finalul lucrării? Bine. Vă cred pe cuvânt. Cel care va da răspunsul corect va primi acest ghid cu semnătura autorului.

Omul care se ridică de pe gresia unde a zăcut în suferinţa interioară nu mai are nici o legătură cu tine. De fapt cu fostul tu. Absolut nici una. Ultima lacrimă a purtat în ea ultima fărâmă de suflet. Priveşti acum totul ca pe un experiment şi ştii că te vei provoca în fiecare dimineaţă. Vei cântări obiectiv cele două posibilităţi care te ispitesc acum, viaţa şi moartea, şi vei lua decizii în funcţie de modul în care se înclină balanţa. Ce greu atârnă pe taler telefonul…

Precaut, notezi numărul în mobilul tău. Suni.

         Tata? Eşti bine?

         Nu e.

Tăcere.

         Cu cine vorbesc?

         Mă numesc Isabela. Pot vorbi cu tata?

         Mă tem ca nu. A fost afectat.

         De unde ai telefonul lui?

         Nu mi l-a dat de bunăvoie. Am fost nevoit să fac ceea ce a trebuit.

Femeia izbucneşte în plâns şi închide. Nu formezi din nou. Ştii că va suna.

         Cum s-a întâmplat?

         Rapid. Cum te descurci?

         Rezist. Suntem mai mulţi aici.

         Nu ştiu cât va mai fi curent sau semnal. Care e locaţia ta?

         Nu-ţi pot spune asta. Tot ce ştiu despre tine, momentan, e că l-ai omorât pe tatăl meu.

         Era deja mort când l-am întâlnit. Ca toţi cei din jur. În fine. Îţi urez succes.

         Nu închide.

Şi afli multe de la Isabela. Şi începi să ai o speranţă. Şi te bucuri că mai sunt şi alţii ca tine. Nu te bucuri, în schimb, de faptul că sunt la 200 de km distanţă. E drept, într-o locaţie cu mult mai sigură ca a ta.

 Voi ce aţi face? Ce decizie aţi lua?

Va urma. Sau nu. Voi decideţi.

Anunțuri

39 thoughts on “Invazia zombi- Ghid de supravieţuire

  1. Există, dar pentru cât timp şi mai ales pentru ce? Ce se întamplă după ce transformă/mănâncă toţi creierii? În câţiva ani va fi linişte, nu cred că vor zornăi scheleții pe străzi…totuşi e un pic cam complicat cu supravieţuirea la bloc, la fel şi cu telefonia-sunt ele automatizate, dar după atâta timp? Aș încerca niște artificii, noaptea. Oricum, am avut un moment în care m-am bucurat că nu stau la parter.

  2. si totusi care era defapt ideea ca a iesit pe geam nu pe usa? am intrat prea mult in pielea personajului si incepe sa ma macine ideea asta… de ce pe geam?

    • 🙂 va multumesc pentru lectura si mai ales pentru ca ati intrat in pielea personajului. Tocmai de aceea va invit sa ganditi ca el si va veti da seama care e raspunsul. Urmariti si continuarea. Sper ca o voi posta vinerea asta. Urmatorul capitol: Pregatiri.

  3. vreau sa-ti mai spun ceva eu stau la curte si cear trebui sami baricadez poarta
    cu sarma ghimpata si fotolii……etc si usa pe care intru
    si altceva eu am si un grup de „supravetitorii unei invazii zombi” suntem alcatuiti din
    5 persoane eu cred ca stam bine la pragul persoane nu-i asa

  4. imi place mult ce ai scris vindecatorule,eu ma pregatesc de cam 1 an.Am inceput sa confectionez armesi am inceput deja sa imi fac trusa ANTI ZOMBIE.Am citit multe situri dar acesta este super.

  5. Eu m-am prins de la inceput de ce a folosit fereastra si nu usa => usa era baricadata cu fotolii si un dulap logic daca lar fii urmarit pana lear fi pus la loc ar fi fost mancat.Si nu stiu daca zombii se pot urca pe scara presupun ca din acest motiv. acest personaj este foarte inteligent daca ar fii iesit pe usa din fata ar fi distras atentia zombiilor si asa cum ai scris si tu mai sus,daca erau prea multi erau greu de batut si vroiau sa invadeze blocul asta urma P.S.: imi spui cum te gasesc pe facebook. ❤ :®©@

  6. eu am 10 ma antrenez de la 10 dimineata pana la 8 seara si in fiecare noapte inchid usa la maxim am grup de cate 17 si sunt sefu taicamiu a facut armata si are acasa un ak 47 si un shotgan pot supravietui?
    vindecatorule

  7. si taicamiu a facut armata am grup de 77 baieti de 12 ani am un ak 47 minigun 2 grenade etaj 3 shootgan si doua pistoale debaraua cu apa si mancare si o sursa de lumina si fac exerciti de la 12 ziua pana la 10 seara pot supravietui?terog zimi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s