Mame…

Totul în viaţă e o chestie de responsabilităţi. Şi asta se vede cel mai bine atunci când suntem forţaţi să avem grijă şi de alţii, nu doar de noi înşine. A-ţi asuma o responsabilitate e o decizie personală, nu? Adică: vrei să faci ceva, faci, nu vrei, nu faci. E simplu. Ceea ce nu e simplu însă e asumarea responsabilităţii pentru faptele sau deciziile pe care le luăm într-un anumit moment. Eu unul consider că responsabilitatea cea mai mare pe care o avem în viaţa asta e cea legată de copiii noştri. Restul sunt căcaturi. Pe bune. Ai un serviciu cu imense implicaţii, cu responsabilităţi enorme. Ok. Dacă nu faci faţă dă-ţi dracului demisia şi lasă pe altul. Nu neglija persoanele care te iubesc.

Eu unul nu pot înţelege mamele care, în goana după carieră sau după bani, îşi neglijează copiii şi delegă bunicilor sau bonelor responsabilitatea creşterii şi educaţiei lor. Şi apoi se miră că băieţelul ei iubit ajunge poponar sau nu se poate lăsa de droguri. Se miră apoi că fetiţa ei iubită pompează de mică mădularele tuturor bărbaţilor din cartier sau ajunge la produs prin cine ştie ce bordel. Sau fetiţa ei iubită are pe facebook poze în curul gol, când ei nici părul pubian nu i-a crescut bine. În fine. Nu sunt misogin. Nu reneg rolul taţilor, care şi ei, de prea multe ori, sunt absenţi, sunt plecaţi cu treburi sau pe la amante, lăsând copilul de izbelişte. Însă eu cred cu tărie că afecţiunea maternă, prezenţa mamei, iubirea ei, are rolul determinant în dezvoltarea psihologică a copiilor.

Acum femeile sunt emancipate. Acum femeile cred că sunt egale cu bărbaţii. Ştiţi ceva, stimate doamne? Cu tot respectul. Nu suntem egali. Pentru simplu motiv că suntem diferiţi. Nu poţi pune pe picior de egalitate kilometrul şi tona. E doar un exemplu. Nu-mi săriţi în cap. Nu mă refer la greutăţi. Normal, recunosc oricând că, în unele cazuri, femeile sunt mai deştepte ca bărbaţii, sunt mai responsabile, sunt mai stabile emoţional, sunt mai orientate şi multe altele.

Şi totuşi sunt situaţii care te lasă fără cuvinte prin inconştienţa şi prostia celor implicaţi.

***

În munca mea văd zilnic de toate. Suferinţă, bucurie, lacrimi, zâmbete, sinceritate, minciună, răutate, prostie, analfabetism, lipsă de educaţie. Mai văd şi bun simţ, respect, compasiune. Mai văd şi priviri care parcă vor să cuprindă lumea întreagă, din cauză că sunt numărate. Mai văd şi copii bolnavi, uneori foarte grav, care fac din boală o joacă. Care cred că branula e un fluturaş şi perfuzia se pune atunci când acest fluturaş vrea să bea apă. Şi mai văd sărăcie. Mai văd tuberculoză. Mai văd alcoolism. Mai văd familii dezorganizate. Mai văd cum ea o ia peste ochi pentru că boul de el a venit beat. Şi după ce o pocneşte mai vrea să se şi mai culce cu ea. Şi ea nu. Şi mai ia o palmă. Şi încă una. Şi apoi mai trece şi printr-un pseudoviol. Şi, ca făcutul, rămâne gravidă, după 5 minute de dat din cur în miesme de alcool ieftin şi tot felul de secreţii. Asta în timp ce altele fac tratamente de fertilizare cu anii. Degeaba. În fine.

Ajung la cabinet. Îmi văd de treabă, ca de obicei, calm, atent, meticulos. Nu e multă lume. Sună telefonul.

         Bună ziua domn doctor. Vasile sunt.

Îl ştiu. E un băiat de 30 de ani. Însurat. Cu o curvă. Dar ce să-i faci? Asta e viaţa. El o iubeşte de crapă. Pe ea o doare-n cot. După ce a fătat, o fetiţă, a făcut un cur enorm, dar nu s-a lăsat de apucăturile de domnişoară. Pleacă femeia asta la futut cu zilele. Pe bune. Pur şi simplu dispare de acasă. Lasă fetiţa cu Vasile şi ea rupe puli pe unde apucă. Se întoarce rangă de beată, bătută uneori, cu ceva boli venerice ca bonus, dar soţul ăsta al ei o primeşte înapoi. Şi o îngrijeşte. O duce pe la doctori, îi cumpără haine. Chestii din astea.

         Zi-i măi Vasile. Ce vrei de la mine?

         Vreau să mă ajutaţi, domn doctor.

         Dar ce ai păţit băh?

         Vă rog veniţi pe la mine.

         Bine. Ajung în 10 minute.

Îmi aprind o ţigară, mă urc în maşină şi plec spre el. Îl găsesc plâns, tremurând, galben la faţă. Tatăl lui e cu el.

         Ce s-a întâmplat?

         Azi dimineaţă a plecat Coca.

         Nah, fac eu un pic iritat. Şi ce? E prima oară?

         E prima oară când mi-a luat copilul.

Rămân mască.

         Ce-a făcut, băh, zdreanţa?

Ăştia se uită miraţi la mine.

         Scuze, mă Vasile, dar ştii şi tu ce poamă e, nu? Unde dracu erai?

         Peste drum. La tata. Îl ajutam să taie lemne. Nu ştiu cum a reuşit să dispară aşa.

Îl ascult. Îl las să se calmeze. Îl duc apoi la postul de poliţie să depună plângere. Eu deja am vorbit cu cei de la Protecţia copilului. Ce va învăţa fetiţa asta de la mama ei? Ce viaţă va avea copilul ăsta? Şi, mai ales, ce va face atunci când va creşte?

***

Pentru mine 8 martie reprezintă ziua mamei. Aşa ştiu de mic. Zi în care ne bucurăm că le avem printre noi pe aceste femei minunate. Pe aceste zeiţe care s-au sacrificat şi se sacrifică pentru noi. Ţin minte cum mergeam în fiecare an să duc flori mamei mele. Din păcate, acum ea nu le mai poate primi pentru că nu pot ajunge la ceruri. Eu însă tot voi merge pe acasă. Poate o voi găsi. Poate se va bucura. Poate mă va privi. Poate îmi va spune ceva. Că de văzut, sunt sigur că mă vede de acolo, de sus.

Voi însă poate aveţi bucuria de a mai putea dărui un buchet de flori mamelor voastre. Să nu uitaţi să o faceţi. Şi să le sărutaţi mâinile alea care v-au legănat. Măcar de 8 martie.

Anunțuri

3 thoughts on “Mame…

  1. Viata cu siguranta nu e dreapta sau usoara. Fiecare om e unic si irepetabil, asta am invatat in facultatea de psihologie pe care am absolvit-o fara onoruri, dar care mi-a oferit o perspectiva din care sa analizez oamenii pe care aveam sa-i cunosc mai tarziu, oameni care nu mustesc a umanitate, parinti care nu sunt parinti pentru copii lor, insa ceva ramane mereu….omul unic si irepetabil, indifferent pe ce continent suntem definitia este aceeasi.

  2. Stiti cum vine treaba aici…multe viitoare mame sunt déjà influentate de ce aud in jur, de pretentiile deseori nesimtite si ilegale ale angajatorului…
    Eu personal, cand eram insarcinata ma gandeam ca stau maxim un an acasa, influentata de ce auzeam in jur. Cand am intrat in 5-6 luni si misca bebe, m-am muiat de tot si am anuntat la serviciu ca stau minim un an, posibil 2. Ceea ce am si facut, dupa ce am nascut a fost clar ca stau 2 ani, cum sa il las pe bebe fara mine!Am stat primul an cu indemnizatia de la stat si al doilea in fara plata si am trait din ce stransesem special pentru aceasta perioada (intre timp am fost recrutata in alta parte dar am program flexibil, lucrez o zi pe saptamana de acasa si stau peste program fix 2 luni pe an, in rest “sparg usa”).
    Eu am avut tupeu – am anuntat ca stau 2 ani fara sa ma intereseze daca imi mai primesc postul inapoi sau unul asemanator, dar am avut si noroc – atat sefa mea cat si cei de la fostul loc de munca ma vroiau inapoi si mi-au oferit ceva asemanator. Din fericire m-a gasit un job cu program mult mai flexibil si culmea si salariu mai bun…m-am intors putin mai devreme de 2 ani dar pe termen lung merita, am mai mult timp cu bebe.
    Dar am in jurul meu exemple gramada de mame care se intorc dupa 11 luni in cel mai bun caz, chiar dupa 2-3 luni, pentru ca isi pierd jobul – pai nici nu ar trebui sa se puna problema asta! Nu se cunoaste cadrul legal, nu au tupeu, nu stiu ca sa il dai in judecata pe angajator nu e din filmele SF ci e ceva perfect tangibil si in acest caz cu mari sanse de reusita. Nu e normal cat de mica este indemnizatia daca alegi sa stai 2 ani, nu e normal ca de mica este suma alocatiei dupa 2 ani…pai daca ai un salariu minim hai mediu, si ai si un credit, unde stai tu acasa cu 12 milioane pe luna 2 ani de zile?
    Nu vorbesc de pitzi care isi lasa copiii de la cateva luni balta, nu alapteaza ca sa iasa la cafea cu fetele in dorobanti sau la bauta in cluburi – nici nu cunosc asemenea specimene si nici nu se incadreaza in categoria mame…
    Asta ca sa nu mai vorbim ca intorsul la serviciu nu are nici o legatura cu alaptatul – alt mit! Eu merg la serviciu si alaptez bine merci copchilu’ din dotare dimineata, seara si noaptea. Si are 1 an si 9 luni.
    In concluzie – o campanie de desteptat muncitorimea cu copii ar fi buna, a inceput pe unele grupuri de mame pe fb, dar mai e cale lunga…
    Am scris romane, dar daca nu e nici un comment de la mame, am zis sa compensez 🙂

    • E greu sa fii mama acum, dar e cel mai frumos. Eu la primul bebe am stat 2 ani, acum din pacate nu imi mai permit. Am salarul mediu, si nu pot sa stau mai mult de 1 an acasa. Cu toate astea al doilea an probabil voi lucra 6 ore. Din pacate e foarte greu in tara noastra sa fii mama full time. Nu m-am simtit lezata de articol, pentru ca nu sunt carierista, doar ca in Romania nu poti trai ca si casnica, decat daca sotul castiga foarte bine, sau chiar ilegal de bine. Pentru restul, jobul e un musai, nu un moft. Si tot pentru copil il fac, pentru ca vreau sa creasca cu ideea ca banul se castiga greu, cu sacrificii, si ca in viata ai responsabilitati, mai ales fata de copilul tau.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s