De ziua mea…

Azi fac 40 de ani. 22 am practicat medicina. Am examinat şi tratat mii de pacienţi. Am luat decizii dificile. M-am comportat uneori ca un zbir cu pacienţii, încercând să fac educaţie cu parul. M-am implicat mai mult decât era cazul. Am înjurat, am blestemat, am hulit sistemul ăsta de sănătate, dar întotdeauna am ghidat prin el pacienţii cât am putut de bine. Nu mi-am bătut joc de nimeni. Nu am dat speranţe false. Nu am minţit bolnavii. Am fost, sunt şi voi fi întotdeauna aproape de ei. Mult prea aproape.

Nu ştiu să fac altceva. Pe cuvânt. Nu pot să bat un cui sau să schimb un bec fără să mă rănesc. Nu sunt un tip organizat. Nu sunt cerebral. Sunt haotic uneori. Dar am făcut un jurământ acum vreo 13 ani, când am început munca pe cabinet. Am jurat să las la intrare problemele mele personale. Le iau înapoi când plec. Şi asta mă ajută foarte mult în activitatea mea.

Nu vă spun toate astea pentru a mă lăuda. Vi le spun pentru a vă face o idee despre personalitatea mea. Vi le spun tocmai pentru ca voi să înţelegeţi de ce uneori am un limbaj atât de dur, de ce sunt mai tot timpul nervos. Când eşti obişnuit să pui în centrul activităţii tale pacientul, cunoscându-l foarte bine, ştiind cum trăieşte, înţelegându-i toate problemele şi grijile, e normal să te apuce dracii când vezi colegi care sunt medici numai cu numele. Şi îţi vine sângele în cap atunci când auzi cum se comportă aceşti aşa zişi colegi cu tine, cum te privesc, cum te etichetează doar pentru faptul că eşti medic de familie. Şi atunci, e normal să te pişi pe deontologia medicală şi să începi să le vorbeşti aşa cum merită. E normal uneori să te raliezi la părerea unor pacienţi care înjură corpul medical. Pe bune, ştiţi că nu vă mint. Să vă dau câteva exemple. Să vă intre bine în cap: nu generalizez. Acestea sunt cazuri izolate, care fac ruşine halatului alb. Cazuri pe care eu le-am rezolvat în stilul atât de bine cunoscut de voi, cei care mă citiţi.

  • Pediatra

 

Cel mai tare mă enervează vrăjeala. Nu suport chestia asta. Există o categorie de mame, în special cele care au un singur copil, care sunt deştepte foc. Citesc ele pe net tot felul de porcării. Vin apoi la mine la consultaţie cu odrasla şi încep să facă mofturi. Că să nu dau antibiotice. Că nu sunt bune. Că să nu dau nu ştiu ce expectorant, că nu îşi face efectul. Nu ţin cont de prostiile astea. Motiv pentru ele să se botească. Le mai explic că este imperios necesar să administreze copilului tratamentul pe care-l dau. Şi trec câteva zile. Şi vin la mine cu o scrisoare medicală sau cu o reţetă. Normal, de la un cabinet particular de pediatrie. Le întreb de ce s-au dus acolo. Că a făcut copilul febră chiar sub antibiotic. Şi atunci s-a hotărât să meargă la specialist. Eu am explicat că e posibil să facă febră şi 3 zile, chiar sub tratament. Că febra este o reacţie naturală de apărare a organismului. În fine. Merg acolo. Plătesc consultaţia. Un milion sau un milion jumate. Şi ce face distinsa colegă pediatră? Încasează bănuţii, de multe ori fără nici o chitanţă. Ascultă copilul 10 secunde şi spune clar şi tare.

         Are pneumonie. Medicul de familie nu şi-a dat seama?

Mama face feţe feţe.

         E clar. Nu ştie multe. Şi tratamentul ăsta al lui nu e bun de nimic. Trebuie să-i dau injecţii.

Şi bagă, frate, cefalosporine în săracul copil. Normal, mama trebuie să cumpere de la farmacia cu care doctoriţa e în cârdăşie. Că, nah, reţetă scumpă egal doctor bun.

Dragi prostani, care puneţi botul la un aşa diagnostic. Pneumonia se diagnostichează cu examen radiologic, mai ales cu atâtea forme atipice. În nici un caz cu stetoscopul, superficial. Cu stetoscopul poţi emite o suspiciune de pneumonie, care poate fi confirmată sau nu de examenul radiologic. Dar vrăjeala e pe bani.

Vă daţi seama cum mă privesc pe mine mamele apoi? Că eu sunt prostul. Că aia de la cabinetul particular nu degeaba ia atâţia bani. Că la mine actul medical e gratis, deci de slabă calitate.

Şi eu ce fac atunci? Refuz să-i fac copilului tratamentul. De ce? Că nu are nici o pneumonie, de aia! Şi sun la distinsa colegă şi o bag în pizda mamii ei.

Eu nu chinui copiii aiurea. Şi rag la mamă. Şi o oblig să-i dea în continuare copilului tratamentul dat de mine. Şi se vindecă în 5 zile. Aşa sunt eu, căpos. De ce? Pentru că sunt al dracului de bun.

*Neurochirurgul

 

 

V-am mai spus. Pentru mine, medicul suprem este chirurgul. Am un atât de mare respect pentru aceşti oameni, încât mă doare sufletul când scriu ceva rău despre ei. Dar nu am ce face. Sunt sincer.

Am avut un pacient cu hernie discală. Omul avea dureri cumplite. Nu se putea mişca. De cum l-am văzut i-am zis că trebuie operat. El nu a vrut. Am reuşit să-l conving să facă un RMN. Din fericire, avea posibilităţi financiare şi nu a trebuit să suporte ţigănia care este la stat. Vine cu rezultatul. Diagnostic confirmat. Îi explic că trebuie internat de urgenţă, că în scurt timp nu va putea merge, că poate paraliza, că nu îşi va mai putea controla sfincterele, adică se va câca pe el. La propriu. Îmi cere o săptămână de tratament. Îl pun să semneze că nu vrea operat. O face. Îi dau tratament. Reuşesc să-i opresc durerea. Până într-o seară, când pleacă de urgenţă la spital. În pătură. Prima frază a neurochirurgului care l-a examinat:

         Voi în sat nu aveţi medic de familie? Ăla paşte oile pe acolo? Ţi-a dat tratament, când trebuia să te interneze? Spune-i să se apuce de agricultură şi să lase medicina.

Spuneţi şi voi. Limbaj de coleg. Când am aflat, am luat foc. Am făcut rost de numărul lui. Sun. Nu răspunde. Îi fut 12 apeluri. Răspunde la ultimul.

– Cum vă permiteţi?

Îi tai macaroana.

         Ascultă la mine, colega. Eu sunt ăla care paşte oile. Roagă-te să nu te văd într-o zi, că îţi bag parul din dotare direct în rect. Pentru cultura ta generală, pacientul M.B pe care l-ai operat acum câteva zile a refuzat internarea de urgenţă. Aşa că nu-ţi mai bate pula de mine. Că nu suport. Dacă lucrez la dispensar nu înseamnă că sunt bou. Eu nu iau şpaga pe care o iei tu. Nu mă dau mare şi tare pe secţie, printre asistente. Cu mine nu ţin mofturile şi nervii tăi de poponar. Suntem colegi. Ar trebui să ne respectăm. Dacă tu nu doreşti asta, atunci, cu toată consideraţia, mă piş oricând pe mormântul mamei tale.

Ăsta se blochează. Eu aprind o ţigară. Într-un final îl aud.

         Cum spuneaţi că vă numiţi? O să vă reclam la colegiul medicilor.

         Vă rog chiar.

Îmi dau numele, adresa, cnp-ul, chiar şi codul de parafă. Mi se rupe.

  • Internistul

 

Stimaţi pacienţi, intră în obligaţia medicului specialist, atunci când mergeţi la el cu bilet de trimitere, să vă elibereze reţeta compensată. Aveţi dreptul să o cereţi, nu să veniţi la medicul de familie, cu un kkt de hârtie, pe care nici parafa nu se desluşeşte bine, şi să bateţi cu pumnul în masă ca aţi fost trimişi să vi se compenseze medicamentele. Repet: când mergeţi cu bilet. Dacă mergeţi la o consultaţie particulară trebuie să vă cumpăraţi medicamentele. Nu aveţi atunci dreptul la compensare. Clar? Să nu avem vorbe după aia.

Sunt anumiţi colegi care nu îşi bat capul cu chestiile astea. Am observat atitudinea asta în rândul unor internişti. Mă sună şi rag la mine să nu mai trimit pacienţi la internare fără să-i programez în prealabil. Adică eu, dacă în urma consultaţiei decid eliberarea unui bilet de internare, trebuie să sun la spital şi să întreb dacă sunt locuri. Dacă nu sunt, să mă spăl cu bolnavul pe cap. De acord. O fac şi pe asta. Rezolv orice problemă a pacientului. Însă nu mi se pare corect ca atunci când se externează, tu internistule să nu eliberezi reţeta compensată. Aşa cum spune legea. Ba ma mai mult. Să trimiţi pacientul la mine şi să-i spui că eu sunt obligat să-i dau compensat. Normal că nu fac asta. Trimit pacientul înapoi. Şi uite aşa pun omul pe drumuri. Şi ţie, internistule, nu-ţi convine. Şi mă suni şi ragi la mine că de ce plimb pacienţii. De aia. Că nu-ţi faci tu treaba până la capăt. Tu doar iei plicul.

Dragi colegi, haideţi să nu ne mai lăbărim unii pe alţii. Haideţi să colaborăm normal. Vor veni vremuri în care veţi depinde de noi cei din linia întâi. Vor veni vremuri cand ne veţi suna şi ne veţi ruga să trimitem bolnavii la voi. De modul în care ne respectăm unii pe alţii depinde şi viitorul vostru.

Dragi pacienţi, nu mai credeţi chiar tot ceea ce vi se spune în cabinetele particulare sau pe secţiile din spital. Colegii de acolo nu vă cunosc aşa cum vă cunoaştem noi cei din linia întâi, noi cei care suntem aproape de voi. Haideţi să avem încredere unii în alţii. E spre binele vostru.

 

Anunțuri

17 thoughts on “De ziua mea…

  1. Februarie 2012. Il pocneste pe omul meu o durere de spate si de picior de nu mai putea nici sa mearga. Dupa 2-3 zile, hai la medic, ca nu se mai poate. Ortopedul ii da antiinflamatoare si il trimite la RMN (pe care oricum l-a facut peste vreo saptamana, ca nu putea sta locului de durere). Mno, bun, hernie L5-S1, L4-L5, si inca ceva mai pe sus, fragment de disc care presa nervul, piciorul stang amortit complet, numa’ bucurii. Se recomanda interventia chirurgicala. Dupa lungi parlamentari, mergem la neurochirurg. In spitalul al mare. Asteptam vreo jumate de ora (aici nu am ce comenta, omul ne-a zis sa venim pe la 9 sau 9 jumate, noi am ajuns mai devreme de 9 si era inca prin saloane) timp in care observam: pacientii amarati, peretii jegosi de ti se lipeau mainile de faianta, reactie intregii sectii cand unui tataita i s-a intamplat ceva si l-au dus la reanimare. Discutam cu medicul, in ce consta interventia, cat dureaza, cat sta internat, ce complicatii pot aparea. Raspunsuri evazive, gen „va internati luni, marti va facem analizele, miercuri va programam, joi va operam… Complicatii pot aparea, e totusi o taietura, pot sa apara infectii, e normal la o astfel de operatie. Si puteti sa nu va mai simtiti piciorul. Si…” Am plecat. Dupa ce-am googalit nitel, am decis. Targu Mures, spital privat, dr. Alexandru Lupsa. Programat. Ajuns. Consultatie de o ora joi seara. O ora din care 20 de minute am privit cum domnul doctor se uita la CD-ul RMN-ului, isi nota cate ceva, desena o schema. Alte 20 de minute in care ne-a explicat de e coloana, din ce e alcatuita, ce s-a intamplat de fapt intre vertebre, de ce sunt simptomele alea. Care e solutia. Cand a inteles ca ramanem si pentru operatie ne-a explicat ca se poate face si in spitalul de stat. Am refuzat. Ok, haideti sa va spun ce voi face. Alte 20 de minute de explicat pe unde va taia, ce va face, cum va drege, ce complicatii pot aparea, timp de recuperare. Vineri dimineata Mihai al meu facea analizele, vineri seara era operat, sambata dimineata a venit domnisoara asistenta la el si cica „Domnu’, gata leneveala, ridicati-va si plimbati-va!”. Luni eram inapoi la Craiova, ce-i drept cu ceva dureri (sunt cam 375-380 de km, drumuri denivelate si eu am condus incet). Peste doua luni era inapoi la serviciu. Conduce, urca scari, peste cam jumate de an a si valsat. Dupa aproximativ un an si jumatate, treptat, i-a disparut si amorteala pe care o simtea de-a lungul nervului. Acum mai are doar degetul mic vag amortit si asta doar cand e prea obosit. Si inca mai are burta cu care ne luptam (are 1.80 m si cam 140 de kile, e musai sa dea jos, lucru greu pentru un pofticios ca el).

    Sunt medici si sunt javre. Doctorita noastra de familie e o uraciune spoita ca un curcubeu, cand o vezi nu ai da doi bani pe ea. Dar cand deschide gura si te dadaceste si te trimite unde trebuie si te sfatuieste ce sa faci, stai si o asculti cu foarte mare drag. Pe cea pe care am avut-o inainte nici nu o vedeam la culoare, comunicam doar prin asistenta si asta doar daca avea aia chef sa dea vreo explicatie sau vreo trimitere. Ortopedul la care am fost e un nene extraordinar, de o politete si un bun simt cum rar mi-a fost sa vad. Oncologul mamei, prin 2000, mi-a externat-o scurt „Luati-o acasa, oricum moare in cateva saptamani!” S-a inselat, a mai durat un an.

    M-am intins. Domnule doctor, sa traiti cat mai mult si sa fiti sanatos! Sa inspirati pe cat mai multi colegi de breasla cu atitudinea dvs. Poate va fi mai bine!

  2. La multi ani ! Putini sunt cei din linia intai care isi fac treaba asa cum( zici tu ca) ti-o faci. (Iarta-mi prima paranteza, dar … nu mai pot crede chiar tot ce citesc, oricit de frumos sau urit ar suna, fara suparare).
    Si astazi, dupa aproape 7 ani de cind s-a pensionat , il regret pe fostul meu medic ce familie, cel mai bun diagnostician si cel mai fin psiholog pe care l-am cunoscut. Sa raminem insa optimisti : la multi ani si la multi pacienti „cuminti” 🙂

    • De acord, am un limbaj dur, dar dupa cum spuneam in alte postari eu nu scriu pentru sclifositi sau domnisoare de pension. Sa va mai spun ceva: de la Revolutie incoace sanatatea si invatamantul au fost bataia de joc a celor alesi. De ce? Pentru ca medicii si profesorii, intelectuali fiind, nu se pot comporta ca minerii sau soferii( nu ca astea nu ar fi meserii onorabile). E momentul sa facem circ, sa ne batem pentru drepturile noastre. E momentul sa raspundem la bataia de joc cu bataie de joc. Sa raspundem la nesimtire cu nesimtire. Doar asa vom fi luati in seama. Uitati-va ce e in spitale, uitati-va cu ce turma abrutizata avem de a face la dispensare, uitati-va cum bat toti necajitii cu pumnul in masa ca au ei drepturi. Ce ar trebui sa facem? Sa toleram, nu? Sa privim in alta parte ca noi suntem intelectuali, nu? Si daca Doamne fereste ajung copiii nostri medici sau profesori? Ce o sa facem atunci? O sa stam tot cu capul in pamant ,asistand neputinciosi si la umilirea lor, nu? Nu, domnule, la mine nu mai tine vrajeala cu respectul. Vrei respect, respecta-ma. Vrei sa ma umilesti, asteapta-te la mizerii din partea mea. Asta e principiul dupa care ar trebui sa ne ghidam noi ‘intelectualii’.

  3. La multi ani! Sau de fapt multi ani frumosi de activitate inainte si rabdare cat cuprinde! Ex de malpraxis: oftalmoloaga de la stat a soacramii i-a schimbat ambele cristaline(glaucom) binaintelec cu un pret piperat pe bucata dar nu a vazut si nici nu i-a tratat cataracta…am dus-o recent la alt dr. Care a operat-o de urgenta. Cu un ochi mai vede 10% conform campului vizual. Ma distrez uneori zicand ca la cate probleme medicale am in familie mai lipseste un cancer…ala la care ma simt eu predispusa, norocul meu ca in ultimul timp sunt extrem de uituca…nu ma mai stresez si ptr. asta ci pentru ca uit unde sunt, daca am incuiat usa si ce vorbesc daca ma intrerupe cineva:) despre asta chiar ar trebui sa vb cu un medic…intrebarea mea e cu care? Cel de familie e indisponibil always, neurolog? Daca ma prind unde te gasesc iti fac o vizita la o cafea:)

  4. Nu am obiceiul să fac urări aniversare, dar simt că parcă e prea dezechilibrată percepţia scopului utilizării limbajului licenţios. Mulţi se pare că nici nu se întreabă de ce, pe lângă faptul că dânşii vă citesc, dar nu vă aud. Aşa că eu vă urez la mulţi ani şi vă felicit pentru reuşita de a şoca / atrage atenţia gloatei. Nu sunteţi în nici un caz singurul om „cu facultate” care e sătul de… mă rog, mă opresc aici. Ca de obicei, ne dăm mai afectaţi de formă decât de conţinut, de cuvinte decât de fapte.

  5. Paaai… daca voi intre voi, doctori, colegi de breasla, „v-o trageti” de nu va convine… iti poti inchipui cam cum se poarta unele specimene cu pacientii?
    De data asta ai dreptate, doctore, ai dreptate 100%!!! Jos palaria!!! Asa au curajul sa reactioneze doar doctorii foarte buni, siguri pe meseria lor si din pacate sunt extrem de putini.
    O singura remarca as avea. Atentie la medicamente, in special cele pt. copii!!! Nu mai sunt ce au fost, marea majoritate sunt subdozate si nu au efect. De aia majoritatea mamelor par asa cum le-ai prezentat. Asta ti-o spun din proprie experienta si crede-ma, stiu ce vorbesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s