Scriitorul şi vagabondul.

La naiba. Am 40 de ani şi mintea de 14, dar, nah!, fiecare etapă de vârstă are dileala ei. Unii de vârsta mea combină puştoaice, aţtii o dau în alcoolism sau fac tot felul de alte chestii care sunt, normal, apanajul tinereţii. Eu am două dileli care mă domină: scrisul şi sportul. Pe bune. Fac mai mult sport acum decât făceam la 20 de ani. Din păcate, metabolismul nu mă mai ajută să şi arăt ca atunci. Trag de mine şi la sală şi pe terenul de tenis. Nu am eu mari performanţe dar important e câştigul în sănătate. De asta, ca medic, încurajez copiii să facă sport. Şi de asta la mine se obtin extrem de greu scutirile pentru orele de educaţie fizică. Dacă pot eu să fug 3 ore cu soarele în cap, în mod sigur pot şi puştanii ăştia să facă o amărâtă de oră de sport, nu?

Dupa Dispensarul SF şi Adnana m-am apucat de Invazia zombi-ghid de supravieţuire. Pentru fiecare lucrare, că vorbim de o povestire sau de un roman, îmi trebuie o anumită stare de spirit. Eu gândesc în imagini. Am tot felul de flash-uri pe care apoi le pun în cuvinte. Invazia zombi este un roman în care mă aflu pe tărâmul meu preferat, lumea postapocaliptică. Ca autor, m-am documentat temeinic. Am văzut tot felul de filme, am citit tot felul de cărţi, am stat de vorbă cu tot felul de experţi. Toate astea, plus viziunile mele şi convingerea că voi prinde sfârşitul lumii, m-au făcut să intru într-o anumită transă. Am multiple cunoştinte teoretice. Practica însă mă omoară. După cum ştiţi, eu nu sunt un tip dotat cu multă îndemânare. Adică: nu pot schimba un bec fără să mă rănesc, nu pot bate un cui fără să-mi zdrobesc degetele, nu pot rezolva o pană de cauciuc fără să mă ung din cap până în picioare şi, bineînţeles, fără julituri în tot felul de locuri. Chiar la tenis într-o zi, când am vrut să servesc, am scăpat racheta şi era să-mi las adversarul fără dantură.

Cu toate astea, ambiţia mea de puşti răsfăţat m-a făcut să-mi testez limitele. Ce vă spuneam? Minte de 14 ani. Că tot lucrez la un roman despre sfârşitul lumii, despre supravieţuire, despre soluţii corecte găsite la disperare, m-am gândit eu să mă pun într-o asemenea situaţie. Am găsit prin oraş o casă părăsită. Temelie, ce mai? Pârnaie clasică. Gardul stătea să cadă. Uşi nu avea, geamuri nici atât. Am trecut ziua, pe lumină, pe acolo şi am studiat-o de la distanţă. Între două fumuri de Davidoff am şi intrat în pielea eroului meu. Mi-am făcut planul. Pe seară mă voi echipa, îmi voi lua cu mine nişte chestii simple şi voi încerca să mă transpun în romanul la care lucrez. Inspiraţie pură, ce mai?

Îmbrăcat în haine negre, cu un rucsac în spate, am ieşit din scara blocului. E noapte. Deja mintea mea funcţionează altfel. Sunt singur. Ei sunt pe urmele mele. Trebuie să-mi găsesc un adăpost. Că să fie tacâmul complet, a început să şi picure. Minunat. Apa e esenţială. Mă deplasez uşor. Strada e pustie. Fac abstracţie de becuri şi de cele câteva maşini ce duc spre casele lor tot felul de oameni. Nu. Nu contează asta. Eu trebuie să fiu atent. Urc un deal. E pustiu. Simt totuşi că mulţi ochi lipsiţi de viaţă mă caută. E un risc drumul ăsta pe jos, dar, ce să fac?, combustibil pentru maşină nu am mai găsit demult. În rucsac am un pet de 2 litri. Gol. Mai am un carnet, un creion, un cuţit şi un ibric de tablă. E toată averea mea. În buzunar am un pachet de ţigări şi o brichetă cu gazul pe sfârşite. Am ieşit de pe strada iluminată. Intru pe cea care duce la casa în care am de gând să mă adăpostesc în noaptea asta. Ploaia încă nu a început. Doar câţiva stropi dansează frumos în aerul unei nopţi de vară. Nu vreau să risc să mă ud până la piele, aşa că grăbesc pasul . Iluminat public din părţi. E întuneric total. Sunt foarte atent la tot ce se întâmplă în jurul meu şi mă concentrez să nu calc dracului în vreun canal şi să-mi rup ceva. Nervii mei sunt întinşi. La un moment dat sare ceva dintr-o tufă. Încremenesc. Câteva secunde mai târziu îmi revin. E doar o mâţă. Trece pe lângă mine fără să-i pese. Îmi continui drumul. Nu mai merg pe trotuar ci pe mijlocul străzii. Mă apropii de casa părăsită. Mă împiedic de ceva. Aprind bricheta. La naiba! E un câine lovit de o maşină. E mort săracul. Îl las acolo. În sfârşit sunt la gard. Mă uit în jur. Întuneric. Nicio lumină pe nicăieri. Sar. Înaintez precaut. Ajung la locul în care trebuia să fie uşa. Intru. Fac aşa cum face eroul meu. Scot ibricul. Bat în el cu cuţitul. Aştept încordat. Ştiu că ei sunt atraşi de zgomot. Nicio mişcare. Mai bat de câteva ori. Nimic. Merg din cameră în cameră. Adrenalina îmi ridică inima în gât. Încerc să mă relaxez. Nu pot. Calc pe ceva alunecos. Cu mare greutate îmi menţin echilibrul. Mă abţin să înjur cu glas tare. Aprind din nou bricheta. Normal, am călcat într-un rahat. Paştele mă-sii! Ştiu exact ce caut. Beciul casei. Acolo voi fi în siguranţă. Ei nu mă vor putea găsi. Dau de o scară îngustă care duce undeva la subsol. Treptele sunt putrezite. Sper să mă ţină. Încet încet ajung la capăt. Găsesc o uşă larg deschisă. Intru. Nu m-am înşelat. Aici e locul în care voi încerca să stau o perioadă. Aprind bricheta. E pustiu. Pe jos e o mizerie înfiorătoare. Îmi convine. Găsesc un scaun distrus. Adun lemnele. Le pun grămadă, rup din carnet câteva file şi dau foc. A ieşit un fum groaznic. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, gâtul mă ustură. Poate mă intoxic dracului cu monoxid de carbon şi crăp ca un vagabond. Nu mă las. Mai încerc. În câteva minute am o flacără care îmi luminează camera. Sunt bucuros. A început ploaia adevărată. Ploaia de vară. Torenţială. Cu fulgere. Tai petul. Din partea cu dop voi face un pahar. Restul petului îl voi folosi ca să colectez apa care curge prin bunăvoinţa cerurilor. În 20 de minute am pus apa la fiert în ibric. Am lumină, căldură, apă şi un adăpost. Stau prost însă la capitolul hrană şi siguranţă. Nu pot baricada uşa cât timp arde focul pentru că mă voi sufoca. Mi-am demonstrat însă că sunt în stare să fac faţă oarecum unei situaţii complexe. Scot carnetul şi încep să scriu la lumina focului. Afară e prăpăd. Am totuşi un avantaj. Eu am ajuns în beciul ăsta coborând nişte scări. Dacă ei se vor avânta până la mine, în mod sigur vor face zgomot căzând pe treptele astea. Şi îi voi auzi. Şi voi putea să-i lichidez unul câte unul. Beau apa care acum s-a mai răcit. Şi scriu. Îmi fac planuri pe mâine. Îmi fac chiar şi o listă de priorităţi. Sunt în pielea eroului meu. Minunată senzaţie. Şi trece timpul. Şi se stinge focul. Şi ziua se îngână cu noaptea. Sunt bucuros. Am supravieţuit. Ploaia s-a oprit. Aerul dimineţii e tare. Mă hotărăsc să plec. Aud un zgomot. Nu mă înşel. Sunt paşi. Aud chiar şi o voce. E clar. Cineva vorbeşte singur. Urc atent scările. Abia acum simt cu adevărat ce înseamnă să vânezi, ce anume ar trebui să simtă eroul meu. Îl văd. E un vagabond slinos. E ud. Are un fes negru pe cap. Are în spate un rucsac. Vorbeşte singur. Ies în faţa lui. Ăsta se sperie. Se uită la mine cu ochii mari.

– Ce faci aici? E locul meu. Îmi spune.

– Stai liniştit. L-am împrumutat doar. Câteva ore.

– Dar ce dracu faci aici? Nu eşti ca mine.

– Am fost. Pentru o noapte. E complicat. Uite. Îţi dau ţie astea.

Şi îi las rucsacul. Îi mai dau şi ţigările. Ăsta nu ştie cum să-mi mulţumească. Plec. Când ies din curte dau cu ochii de un domn. Înalt, îmbrăcat bine. Fumează. Dau să trec mai departe dar mă opreşte.

– Casa asta a fost a bunicii mele. Am în plan să o renovez. Dacă vă mai prind pe aici vă rup picioarele.

Mă buşeşte râsul.

– Domnule, o să vi se pară ciudat. Eu nu sunt vagabond. Sunt scriitor.

Omul se uită la mine uimit.

– Aşa săraci au ajuns scriitorii în ţara asta?

Mă abţin să-i spun mai multe. Mă îndrept spre casa mea cu o mare satisfacţie. M-am încărcat. Am depăşit blocajul. Îndată o iau de la capăt. Trebuie să supravieţuiesc într-o junglă plină de nepăsare, adică societatea noastră cică modernă.

Anunțuri

3 thoughts on “Scriitorul şi vagabondul.

  1. Genial.Bravos doctore.Dacă vrei te invit,gratiut of course,la un curs de supravieţuire în jegul urban,scz,in soc.actuala gorjenească.Dacă vrei e-mail de contact:ambrios@yahoo.com.Revenind,CONTINUĂ,soc.asta moartă şi pt.unii îngropată are nevoie de NEBUNI GENIALI DE FRUMOŞI SI BOGATI SUFLETEŞTE ca tine.

  2. Asa saraci au ajuns scriitorii in tara asta???? Asta-i clar replica de fitos :))) Ii cunoastem dupa vorbe. Zii mersi ca nu te-a saltat politia..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s