Copiii crescuţi de Dumnezeu.

Sunt femei, pe lumea asta, răsfăţate de soartă. Sunt femei iubite, respectate, femei carismatice, pe care destinul le ţine în braţe. În general, aceste femei sunt binecuvântate cu copii şi cu posibilităţi de a creşte aceşti copii. Nu ştiu dacă sunt multe sau puţine asemenea diamante. Important e că ele există şi noi, cei care ne credem mari şi tari, ar trebui să le preţuim. Numai o mamă ştie ce înseamnă un copil bolnav. Numai o mamă suferă însutit alături de puiul ei. Numai o mamă ştie cum e să stai într-un spital cu saloane jegoase, cu medici aroganţi şi impasibili, cu asistente care te privesc de sus, mai ceva ca doctorii, cu infirmiere grase ca nişte morse, care fac nazuri când îndrăzneşti să le ceri să schimbe un cearşaf. Numai o mamă tremură pe tot parcursul vieţii copilului ei. Nu neg şi nici nu minimalizez rolul tatălui. Departe de mine asta. Doar că taţii nu au instinct matern. Punct. Aşa sunt construiţi. În fine.

Sunt femei, pe lumea asta, care suferă. Femei care sunt puse la încercare crunt. Femei care au cancer, femei paralizate de accidente vasculare oribile, femei care sunt nevoite să suporte mutilări fizice greu de imaginat. Şi totuşi, cât de demne sunt în suferinţa lor. Le-am văzut, le-am admirat. Am încercat să fiu aproape de ele. Poate am reuşit uneori.

Mai sunt bunici pe lumea asta. Bunici care au părul alb. Bunici care cresc nepoţi. Bunici care, aşa pline de boli şi gârbovite de ani cum sunt, au un enorm bun simţ. Bunici care acceptă boala, acceptă suferinţa. Bunici care încep să plângă atunci când tu, medicul, le treci pragul casei. Şi îţi spun, sfios, printre lacrimi, că le e ruşine, că ele sunt bătrâne şi locul lor e la cimitir, nu la doctor. Că ele nu te-au chemat, familia te-a solicitat. Bunici care citesc Biblia în fiecare zi. Bunici care, după ce le-ai ameliorat suferinţa, aprind pentru tine lumânări duminica la biserică.

Mai sunt, pe lumea asta, femei cu care soarta nu a fost aşa generoasă. Despre o asemenea situaţie vreau să vă vorbesc acum.

***

E cald. În sfârşit a venit vara. Dimineţile sunt frumoase. Mă trezesc devreme, ca de obicei. Îmi fac mental planul pe ziua de azi. Am de mers în multe locuri, am de făcut vizite la domiciliul pacienţilor, am de condus prin caniculă. Iar mă va mânca să dau drumul la climă şi iar voi tuşi ca un tebecist seara. Dar ce să fac? Să mă coc? M-am apucat de un curs intensiv de engleză. Asta ca să-mi ţin mintea ocupată, să mă mai abat de la problemele pe care le port pe umeri zilnic. Drumul până la cabinet e guvernat de vocea din boxe, că, deh, m-am modernizat, cursul e pe cd. O tanti cu o voce plăcută îmi explică ce e ăla past tense. Îmi dă şi exemple. Este chiar şi o mică scenă de dialog. E ca lumea cursul. Mă calmează. Nu mai înjur aşa la volan. Încerc să mă menţin gentleman în cloaca asta de trafic, plină de melteni şi şoferiţe, care mai de care mai blonde.

Ajung la dispensar. Pe sală nu e multă lume. Eu îmi cam bag picioarele în ea reformă şi nu consult după programări. La mine orice pacient e binevenit oricând. Aşa fac de ani de zile. Văd câţiva copii. Mai văd o gravidă. Mai eliberez câteva reţete compensate. Muncă obişnuită. Termin de rezolvat toate problemele. Aprind o ţigară, beau o gură de apă, că m-am lăsat de cola şi plec pe teren. Ştiu exact unde trebuie să merg. La o mamă cu care Dumnezeu nu a fost chiar generos. Femeia asta are vreo 30 de ani. Are un grad de retard. Nu mare, dar suficient încât să aibă probleme majore la citit, să nu cunoască banii, să aibă dificultăţi de vorbire. Am eu o bănuială că i se trage de la bătăile pe care le-a primit când era mică. Taicsu e un beţiv ordinar. Mai venea pe la mine. Beat. Asta până când m-am enervat şi l-am pocnit pe sală. De faţă cu toată lumea. Şi i-am zis că dacă mai vine beat la cabinet îi mai trag o scărmăneală. Acum mă ocoleşte. Parcă-mi pasă?

În fine. Femeia asta nu e măritată, dar are doi copii. Nici ea nu ştie cu cine. Ce fel de scursură să fii încât să laşi gravidă o asemenea năpăstuită? Apropos de sexul tare. Tare bătut în cap, în unele cazuri, să mă scuze domnii. Ea munceşte cu ziua prin sat. Oamenii, cel putin la sat, au alte valori. O ajută fiecare cum poate. Chiar eu i-am dat haine pentru copii. I-am mai dat medicamente şi lapte praf când am avut. Ţin minte că ea avea deja un copil, o fetiţă, când a venit la mine şi mi-a spus că nu-i mai vine ce le vine la femei. Şi am pus-o la ecograf. Şi, surpriză, sarcină în 6 luni. Ţin minte cum a plâns pe holurile cabinetului. A născut. Copilul a fost bine. Chiar surprinzător de bine a crescut.

Acum stă într-o căsuţă mică. Are o grădină plină de flori. În casa aia bătea foarte tare vântul pentru că avea un perete crăpat. Câţiva vecini milostivi l-au reparat. Intru. E destul de curat. Copiii sunt mucoşi, cam plini de praf de obraznici ce sunt, dar măcar sunt sănătoşi. Nu e nimic grav. Pe jos nu sunt podele, e pământ. Oare cum o fi când plouă? Oare cum o fi iarna? Mă cutremur. Nu mă enervez, mă prăbuşesc înăuntrul meu. La naiba! Şi asta în timp ce alţii îşi schimbă parchetul odată la 2 ani, că nu le mai place culoarea. Ştiu că sunt câţiva care strâng bani pentru a-i cumpăra scânduri. Să-i poată pune podele. Jur că mă bag şi eu. Cu cât îmi pot permite.

Copiii ăştia nu sunt crescuţi în puf. Sunt crescuţi în tot felul de privaţiuni, de către o mamă retardată, dar care îi iubeşte enorm. Şi parcă Dumnezeu, tocmai pentru că se simte vinovat oarecum, nu-şi ia mâna de pe ei. Copiii ăştia au fost bolnavi de două ori. În 6 şi respectiv 3 ani de când s-au născut. Asta în timp ce alţi copii, din familii cu posibilităţi, îmi sunt aduşi lunar sau chiar mai des. Cu faringite, bronşiolite, pneumonii, diarei, vărsături, alergii şi altele.

***

Câţi dintre voi treceţi nepăsători în faţa unor asemenea poveşti? Câţi dintre voi priviţi, vă prefaceţi empatici şi apoi vă întoarceţi la indiferenţa voastră? Câţi dintre voi aţi pune mâna pe unelte şi aţi ajuta la reparea unei asemenea case? Nu mă refer în cazul de faţă, pentru că tot Dumnezeu a trimis oameni potriviţi acolo. În general. Câţi dintre voi, cei care locuiţi prin oraşe, aţi fi dispuşi să sacrificaţi puţin din timpul vostru preţios pentru a deschide ochii şi a privi în jur la cei care ar avea nevoie de sprijinul vostru? Când v-aţi gândit ultima oară şi la alţii?

Dumnezeu, uneori, creşte copii. Pe voi cine v-a crescut?

Anunțuri

8 thoughts on “Copiii crescuţi de Dumnezeu.

  1. IMI PLACE CA SANTETI UN MARE OM ,SA VA DEA DUMNEZEU SANATATE SA PUTETI AJUTA SI PE ALTII. SANT O MAMA CARE MA REGASESC IN POVESTIREA DV. AM STAT MULTE LUNI CU BAIATUL LA UN SPITAL DIN BARCELONA SI O LUNA IN MANGALIA . MARE DIFERENTA MAI ALES INTRE OAMENI .POATE INTR-O ZI O SA VA POVESTESC CATE CEVA .MULTUMIM PENTRU BUNATATEA SI OMENIA DV.EXISTA SI INGERI PRINTRE NOI !

    • TOT DOMNUL ZEU O „AJUTA” SI PE NENOROCITA AIA RETARDA CU 2 PLOZI PE CAP PE CARE HABAR NU ARE CU CINE I-A TURNAT? TI-AM ZIS IO, SADO-MASO RAU ZEU’ ASTA, CA SA NU ZIC SCELERAT DE-A DREPTUL….

  2. Sa stiti ca mai sunt cativa. Niciodata oameni instariti…Intotdeauna dau cei care au trecut prin lipsuri si au reusit sa isi faca un rost in viata. Nu multi…dar cativa cat sa poata schimba acolo 2-3 destine. Si tot mana destinului ii face sa se si intalneasca intre ei. Pretul ajutorului lor? Un zambet sau o mangaiere. Sunteti de admirat!

  3. Foarte impresionant articolul. Femeile astea ce-si cresc singure copiii sunt de laudat. Nu cersesc, nu-si dau pruncii in plasament, nu-i lasa murdari, ori flamanzi.
    Putini le observa suferinta, dar si mai putini le ofera un mic ajutor.

  4. Să facem fapte bune, care şi pe noi ne mântuiesc, şi celorlalţi le sunt de folos. Cu incredere si respect cu blandete, in functie de moment, cu compasiune , asa iti doresc sa ii iubesti pe oamenii din viata ta!ceea ce faci tu pentru noi nu e lipsit de valoare,Iti multumim.

  5. CAM SADO-MASO DOMNUL ZEU ASTA, NU? STERILIZARE ANYONE? AOLEO, AM UITAT CA, ASA CUM A SPUS AUTORUL INTR-UN ARTICOL ANTERIOR, TOTI AU DREPTUL LA FUTUT SI PUIT, EVIDENT…. RASA UMANA IN PLIN PROCES DE AUTODISTRUGERE, NIMIC NOU….

  6. Dati-ne un cont sau un numar de telefon cu ajutorul caruia sa putem dona niste bani. Familii ca acestea exista peste tot, doar ca ele poate nu au avut „sansa” de a fi mediazate nici macar la nivelul acesteia despre care ne-ati vorbit dumneavoastra. Exista oameni „orbi” la necazurile altora, insa imi place sa cred ca – macar inca o data pe atat – exista si oameni empatici si saritori la necazul altora.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s