Cei de lângă noi.

Bun. Mai întâi veştile proaste. Sponsorizarea pentru Adnana nu s-a mai concretizat, deci nu mai pot onora comenzile pe care le-am promis. Îmi cer iertare pentru asta. Nu a depins de mine. Sincer, nici cu noul meu mod de a încerca să vând romanele, în format e-book, nu am făcut mare lucru. Adică, din câte solicitări am până acum nu pot cumpăra medicamente decât pentru un singur pacient. Nu e mult, dar e ceva. În orice caz e mai mult decât nimic. Marţi voi fi în stare să cumpăr următoarele: 10 fiole de Cerebrolysin, 90 de tablete de Tanakan, 10 pungi de glucoză, câte 20 de fiole de vitamine B si Piracetam, plus 30 de pamperşi pentru adulţi. V-aţi prins. Toate astea sunt pentru un pacient cu accident vascular cerebral. Mulţumesc celor care au cumpărat cărţile mele în format electronic şi mi-au dat posibilitatea de a schimba în bine viaţa unui om. Pentru toţi cei care ar fi interesaţi să fie alături de mine în încercările astea, uneori neînţelese de mulţi, de a îngriji pe cineva care nu-şi permite un anumit tratament: citiţi articolul meu Cărţi pentru medicamente. E primul articol de pe acest blog. Doar împreună putem schimba ceva. Cu eforturi mici pentru noi dar cu bucurii extrem de mari din partea celor pe care îi vom ajuta să trăiască.

***

În scrierile mele de pe acest blog nu mint. Doar în câteva articole am folosit hiperbole, tocmai pentru a scoate în evidenţă mizeria, sărăcia şi prostia în care trăim. Am fost şi vom fi tot timpul neam de sclavi. Am fost şi vom fi tot timpul hârtia igienică a ţărilor civilizate. Am fost şi vom fi tot timpul o naţie de iobagi. Am fost şi vom fi tot timpul gata să ne vindem pentru mai puţin de un pumn de arginţi. Am fost şi vom fi tot timpul invidioşi, mincinoşi, nepăsători, dar, nu-i aşa?, creştini cu frica lui Dumnezeu. Şi totuşi, în mocirla asta care se numeşte societate democratică modernă se mai găsesc şi diamante. Păcat că aceste diamante devin hrană pentru porci.

Sincer, sunt dezamăgit de tot ceea ce este în jurul meu. Sunt dezamăgit de comportamentul celor care îmi sunt contemporani. Sunt dezamăgit de nepăsarea instituţiilor statului. Sunt dezamăgit de unii „colegi”. Sunt dezamăgit de unii pacienţi. Sunt dezamăgit de unii profesori. Sunt dezamăgit de cei care ne conduc şi care ne dau afară din ţară. Sunt dezamăgit de naţia asta ce trăieşte acum din hoţie, vrăjeală, ajutoare sociale şi pensii de handicap.

Şi ce fac? Mă uit la cei care vin din urmă. Şi mă îngrozesc. Aud de examene luate pe şpagă, chiar la facultăţi serioase cândva, cum sunt cele de Medicină şi Farmacie, de Drept, ca să vă dau doar câteva exemple. Ce doctori vom avea? Ce avocaţi? Ce profesori? Cei care ne vor lua locul nu ştiu să facă nimic. Nu ştiu să muncească, nu ştiu să se exprime corect în limba română, nu mai ştiu să citească o carte. Sunt foarte îngrijorat, sincer. Nu pentru mine, pentru copilul meu, care nu va şti să se adapteze în societatea asta pentru că eu îi insuflu anumite valori, se pare, perimate. În fine.

Mă îngrozeşte limbajul copiilor din ziua de azi. Nu se poate ca puşti de clasa a patra să-şi spună unul altuia „Sugi pula!”. Nu se poate ca puştoaice de clasa a noua să facă felaţii în grup doar pentru a intra în nu ştiu ce gaşcă. Asta în timp ce prietena ei cea mai bună o ţine de mână, ca să fie lângă ea, să o susţină. Chestii pe care părinţii nu le ştiu, normal. În mintea lor copiii sunt cuminţi, sunt numai de nota 10. Profesorii sunt proşti. Şi unii chiar sunt. Dar cum să fie altfel? El e prea ocupat cu muncitul, că e plin de rate la bănci sau cu gagici mai tinere care, pentru câţiva lei, îi dau iluzia că e star porno. Ea e prea ocupată cu coaforul, cu prietenele ei de rahat, cu statul pe terase, cu facebookul şi, de mult prea multe ori, cu tot felul de futălăi care îi dau iluzia că e specială. Familia, în ziua de azi, a ajuns doar un simplu contract, o simplă negociere a timpului liber al fiecăruia. Şi auzi copiii cum înjură prin parcuri. Şi îi vezi rangă de beţi prin crâşme. Chiar. Am făcut odată un cenaclu într-o crâşmă unde se sărbătorea nu ştiu ce zi a nu ştiu cărei fete. Împlinea poama asta 14 ani. Şi, nah, e demodat să faci o petrecere acasă la vârsta aia. Că ea e domnişoară, ce plm? Şi i-a închiriat tat-su o mansardă la crâşma asta. Nu vă mint. Nu aveai loc să te pişi în baie că erau gagici bete, cred că şi drogate, care borau. Subsemnatul a băut atunci 10 halbe de bere şi, presat fiind de vezică, am îndrăznit să intru în toaleta care era, cum altfel?, mixtă. Am văzut cu ochii mei cum două puştoaice din astea, bete rangă, se pupau una cu alta, lângă chiuvetă. Apoi au intrat în toaletă şi nu pot să vă descriu ce gemete au început să se audă. Îşi dădeau limbi, în mod sigur. Repet, nu aveau mai mult de 14 ani. Şi s-a făcut ora 12. Şi a venit tatăl sărbătoritei să achite consumaţia şi să-şi ia odrasla acasă. Asta era beată cui. Nu am văzut niciun reproş, că am stat geană pe situaţie, că mă interesa. Şi cum să crească aşa una? Ce şcoală va face ea? Ce va ajunge ea? De un singur lucru sunt însă sigur: viitorul bordelurilor şi al puşcăriilor este asigurat. Din ce în ce mai mulţi părinţi îşi scapă copiii de sub control. Şi vor plăti un preţ foarte mare. De fapt, noi toţi îl vom plăti.

***

Cei de lângă noi sunt în multe feluri. Cei de lângă noi ne dictează comportamentul, ne dictează educaţia, ne dictează valorile şi influenţeaza viitorul nostru şi al copiilor noştri. Să îmi iertaţi depresia, dar eu chiar nu văd niciun viitor pentru nimeni în societatea asta.

Şi îţi mai vine la cabinet câte un necăjit din ăsta care şi-a rupt şalele dând cărămizi la mână prin Italia. Şi te ia la pertu, că lui i se pare că e cineva, doar pentru că are câteva sute de euro. Mecla aia de ţăran prost pe care o vede în fiecare dimineaţă în oglindă i se pare de prinţ. Şi îţi vine să-i bagi mandibula în creieri. Şi îţi vine să-l scoţi afară. Dar îţi spui că asta ar face scursorile de genul lui, nu tu, om educat. Şi îl iei deoparte şi îi explici că oile le-a păscut singur, nu împreună cu tine. Şi îi mai spui că dacă vrea respect trebuie să ofere respect la rândul lui. Că îl vei trata aşa cum te tratează el pe tine. Şi ai un mare zâmbet în interior când vezi că îşi cere scuze şi se comportă normal. Uite aşa, pas cu pas, încerci să schimbi ceva, încerci să educi, deşi fişa postului tău nu pretinde asta. Doar că ţie îţi pasă de cei de lângă tine. Şi de asta faci totul la extrem. De asta de implici. De asta scrii pentru alţii. De asta dai copiilor jucării, haine şi dulciuri. De asta cumperi medicamente pentru cei care nu-şi permit. Pentru că eşti încăpăţânat şi crezi în puterea exemplului. Şi, cine ştie?, poate vei deveni model pentru un copil, care atunci când va creşte va încerca să te imite. Va încerca să aibă şi el grijă de cei de lângă noi.

Nu e ruşine în a spăla picioarele leproşilor. E ruşine în a strâmba din nas în faţa duhorii pe care o emană sărăcia şi suferinţa şi a trece nepăsător.

 

Anunțuri

3 thoughts on “Cei de lângă noi.

  1. Ha… ziceti dvs?!?! In plina depresie sunt si eu! Copiii pe care ii ajut au nevoi din ce in ce mai mari. Ma lovesc zilnic de rautatea si neintelegerea semenilor. Dvs va intrebati despre viitorul copilului dvs…sanatos! Eu ma intreb oare ce viitor il asteapta pe al meu si altii ca el cu dizabilitati?! Si daca rautatea celor din jur a reusit momentan sa ma scoata de pe sine pe mine, omul care le face pe toate si da din coate pana ajunge unde trebuie, vijelie… Oare ce ii rezerva copilului meu ziua de maine? Dar celor pe care ii ajut?! Societatea consta in multi de 1. De maine o sa incerc sa respir adanc la fiecare om prost pe care il intalnesc si sa ii zambesc. Atat! Ei nu merita cuvinte, nici sentimente! Uitati-va cum 2 oameni puternici: unul de fier, dupa cum va caracterizati dvs si unul care tot e pus la pamant si se ridica, cum sunt eu, au ajuns in pragul depresiei… Haideti, Capul sus! Sunt multi cei care au nevoie de dumneavoastra linistit si zambitor! Ganditi-va la ei! Eu asta noapte asta fac. Ma uit la ceea ce am schimbat eu… 1 singur om ajutat fiind de altii cu suflet mare si incerc de maine sa fac tot asta… Un ocean inseamna de fapt muuuulte picaturi de apa.

  2. „Nu e ruşine în a spăla picioarele leproşilor.E ruşine în a strâmba din nas în faţa duhorii pe care o emană sărăcia şi suferinţa şi a trece nepăsător.” mare adevar mi se pare acesta, domnule doctor. Poate ar fi mai bine sa il scrieti undeva maaare sa il vada bine toti 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s