Eu, voi, noi.

În seara asta nu am starea necesară pentru a împărţi cu voi poveşti de la Dispensarul SF. Sunt obosit, sunt deprimat, sunt un pic dezamăgit. Fac o precizare pentru cei care m-au descoperit recent: toate întâmplările pe care le descriu pe blogul ăsta sunt reale. E munca mea ca medic de linie întâi. Fac parte din categoria asta atât de hulită de majoritatea populaţiei. Nu comentez motivele. Le-am expus de multe ori. Am încercat să vă deschid mintea. Am încercat să vă fac să priviţi această profesie cu alţi ochi. Ştiu. E greu să treci peste nesimţirea unor purtători de halate albe. E greu să suporţi nepăsarea, neimplicarea, atitudinea de falsă compasiune chiar şi atunci când celebrul plic e deja în buzunar. Cu toate astea nu mă pot abţine să vă pun o întrebare. Câţi dintre voi, ăştia care vă plângeţi că sunteţi trataţi cu indiferenţă, treceţi nepăsători pe lângă multe drame care se întâmplă chiar sub ochii voştri? De ce nu judecaţi corect? Poate primţi ce meritaţi. În multe din articolele mele vă spun poveşti adevărate, care sunt generate chiar de nepăsare. Sunteţi cu miile, cei care mă citiţi şi urmăriţi acest blog. Vă mulţumesc pentru asta. Sunteţi însă doar cinci, cei care aţi ales să participaţi la proiectul meu. Aveţi toată admiraţia, tot respectul meu.

Aţi vrea ca părinţii voştri să fie trataţi de un medic căruia chiar să-i pese, da? Aţi vrea ca voi să vedeţi în ochii medicului acel devotament faţă de meserie, acea căldură, acea implicare care, de multe ori, face cât jumate de tratament. De acord? Atunci de ce vă complaceţi în tăcere şi indiferenţă? Ce dăruiţi aia primiţi. Am greşit eu cu ceva faţă de voi? V-am dat eu motive de neîncredere? Am râs şi am plâns împreună în faţa unor situaţii desprinse parcă din istoriile evului mediu, dar totuşi reale. Ne cunoaştem de ceva timp. Unii dintre voi chiar m-au vizitat la cabinet. Cu mulţi dintre voi discut pe facebook şi pe mail. Ce ar trebui să fac pentru a vă trezi din această areactivitate? Ce ar trebui să fac pentru a vă învinge reticenţa de a fi alături de mine în proiectul pe care l-am pus pe picioare cu anumite eforturi?

Sunt un tip care poate duce foarte multe poveri. Sunt un tip singuratic. Prefer sinceritatea singurătăţii mele în locul sincerităţii mimate a celor din jur. Şi totuşi am nevoie de voi. Pentru motivaţie, pentru sprijin, pentru scris, pentru speranţă. De asta nu tac. Pentru că am speranţa că pot cultiva o anumită mentalitate. Când îmi voi pierde speranţa asta voi amuţi şi mă voi amesteca în anonimatul mulţimii care trăieşte doar în egoism.

Nu vreau să vă cer nimic. Nu vreau decât ca acest proiect să funcţioneze. Asta pentru a-mi demonstra că mai există o şansă pentru ţara asta. Dacă acest proiect va eşua îmi voi asuma toată vina. Voi şti atunci sigur că mă lupt cu morile de vânt. Voi şti că am scris în zadar. Voi şti că mulţi dintre voi aţi zâmbit sau m-aţi înjurat şi apoi v-aţi văzut nepăsători de ale voastre. Şi atunci munca mea nu îşi va mai găsi rostul. Nu ştiu care situaţie e mai rea: cea în care autorul îşi dezamăgeşte cititorii sau viceversa. Pe bune, suport multe. Zilnic. Acumulez oboseala, nervi, frustrări, lacrimi şi zâmbete amare. Dar să fiu dezamăgit de mii de oameni, pe care-i consider extrem de importanţi şi pe care-i respect enorm, asta chiar m-ar pustii în interior. Asta chiar m-ar transforma, m-ar împietri, m-ar destabiliza. Şi m-ar face să agăţ tastele în cui pe vecie. Ştiu. Fiecare dintre voi este special pentru mine. Între autor şi cititor e o legătură specială. Acum însă suntem puşi împreună la încercare. Acum ne arătăm adevărata faţă. Eu nu las garda jos de multe ori. O fac acum, prin aceste rânduri. M-am obişnuit să nu depind de nimeni. M-am obişnuit să rezolv orice problemă fără să cer ajutor. Acum însă vă spun sincer că mă bazez pe voi. Vă spun că nu mai pot, nu mai vreau, să asist neputincios, singur, la situaţii în care sunt puşi anumiţi oameni tocmai datorită nepăsării celor din jur.

La naiba! Am vrut să fac un articol despre altceva şi nu am reuşit decât să mă lamentez. Sper ca data viitoare să vă pot prezenta un punct de vedere dur şi al naibii de realist despre avort, în limbajul binecunoscut al subsemnatului. Limbaj care mi-a adus tot felul de mesaje negative de la tot felul de castraţi şi histerectomizate.

La final vă spun doar atât: fiţi alături de mine dacă vreţi ca eu să mai fiu alături de voi. Arătaţi-mi că nu vă sunt indiferent.

Să auzim numai de bine!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s