Confesiunile Vindecătorului (1)

Era odată un tip care urla printr-un anumit deşert. Şi spunea tot felul de poveşti. Şi anunţa lucruri nemaiauzite. Nu ştiu dacă încerca să schimbe sau nu lumea în care trăia dar cert e că a fost mult timp luat în batjocoră şi chiar şi-a pierdut capul, la propriu. Un om care a încercat şi a reuşit să fie altfel. Un om care a avut adepţii lui, a avut grupul lui de influenţă. Cam aşa mă simt şi eu în unele zile. Ca şi cum aş lătra în deşert.

Îmi spunea cineva că pot fi un lider de opinie. Nu vreau asta, nu mă consider aşa. Sunt doar un tip obosit, sătul de tot ceea ce e în jurul lui. Sunt doar un tip care încearcă din răsputeri să meargă contra curentului. Sunt un simplu om care încearcă să se ferească din calea buldozerului care ne uniformizează pe toţi, încetul cu încetul. Devenim din ce în ce mai nepăsători, mai răi, mai vulgari. Şi ştiu despre ce vorbesc. Eu însumi folosesc vulgaritatea în unele scrieri tocmai pentru a şoca. Ştiu ce capacitate de seducţie are.

Nu puţine au fost situaţiile în care cititorii m-au judecat exclusiv după limbaj, scăpând din vedere fondul articolelor. Nu puţine au fost dăţile când m-am complăcut în mocirlă, când am răspuns folosind un limbaj de puşcăriaş. Şi tot nu puţine au fost dăţile în care am fost sfătuit să nu îmi mai comentez postările. Încerc să fiu mai calm. Încerc să nu-mi mai iau în cap problemele tuturor. Încerc să nu mai am pretenţia de a modela pe unul sau altul. Încerc să scriu detaşat, obiectiv.

Ştiu că sunt citit. Ştiu că sunt apreciat de mulţi, datorită feedback-urilor pe care le primesc. Chiar am văzut într-o zi pe cineva într-un parc citind Dispensarul SF. Mi s-a luminat ziua. Şi, recunosc, am avut un mare nod în gât. În altă zi am fost abordat de un puşti care m-a felicitat pentru Adnana. În altă zi am reuşit să fac rost, din scris, de o anumită sumă de bani cu care am cumpărat un anumit tratament pentru un anumit bunic. În altă zi am fost vizitat la cabinet de cineva care a bătut toată ţara doar pentru a mă cunoaşte. În altă zi am fost contactat de cineva care m-a ajutat să aduc în formă fizică volumele pentru proiectul „Carte pentru medicamente”. Sunt gesturi, sunt oameni, sunt situaţii care te fac să uiţi de greutăţile tale. Sunt emoţii care se transformă în motivaţii.

M-a întrebat cineva de ce tot continui să mă expun. De ce nu-mi văd de treaba mea, de profesia mea, de sporturile mele, de lecturile mele. De ce scriu pe blog. De ce nu mă concentrez exclusiv pe romanul la care lucrez acum. De ce pierd timpul şi îmi irosesc energia şi creativitatea încercând să trag semnale de alarmă, încercând să schimb anumite mentalităţi, încercând să ies din făgaşul normal al stării de fapt. De ce cred eu că dacă mie îmi pasă ar trebui să le pese şi altora. De ce vreau eu ca munca mea să se concretizeze doar în câteva like-uri sau înjurături pe net. De ce stau tot timpul cu ochii în telefon când sunt atâtea lucruri reale de văzut. De ce pierd timpul. Asta a fost ultima întrebare. Am răspuns că visul meu e să coagulez un grup în cadrul căruia să ne sprijinim unuii pe alţii, să facem proiecte, să atragem fonduri, să devenim cunoscuţi, să putem ajuta pe cei mai puţini norocoşi. Am primit un zâmbet frumos şi cuvintele: „Succes, dar ai grijă că anii ăştia nu se mai întorc”.

Toţi ne plângem de societatea asta. Toţi suntem sătui până peste urechi de vorbe, de promisiuni, de vrăjeală. Toţi suntem debusolaţi. Ne uităm în jur în speranţa că vom găsi încredere. Ne uităm în jur şi ne dorim să cunoaştem oameni de calitate. Ceea ce uităm însă de multe ori e faptul că schimbarea trebuie să înceapă cu noi şi primul om de calitate ar trebui să fie cel pe care-l vedem în oglindă. Eu unul latru în deşert de ceva ani, dar am găsit şi câteva oaze. E mult? E puţin? Nu ştiu.

Nu sunt naiv. Ştiu că societatea asta, ţara asta, nu au niciun viitor. Ştiu că suntem sclavii marilor puteri. Ştiu că fatalismul şi eternul „lasă că merge şi aşa”, atât de adânc înfipte în fibra poporului nu vor muri vreodată. Şi mai ştiu că nivelul intelectual al marii majorităţi e foarte scăzut. Şi mai ştiu că aşa va fi în vecii vecilor pentru că nu se doreşte ca noi, ca naţie, să ne trezim şi să ieşim din mocirla în care trăim cu atâta seninătate.

Mai fac anumite calcule când am timp liber pe la cabinet. Dispun de un program care îmi contorizează la fiecare pacient consumul de medicamente. Şi am mulţi care, în cei 13 ani de când îi tratez, au cheltuit pe medicaţie sume imense, cu care ar fi putut lejer cumpăra două case. Asta doar pe reţetele eliberate de mine. Că nu am control pe ce-şi cumpără singuri sau pe ce li se bagă pe gât la farmacii. Chiar aşa de bolnav e poporul ăsta? Acum 15-20 de ani era la fel? Acum este câte o farmacie la scara de bloc. De ce rezistă? Pentru că se cumpără. Tratez eu bolile cu medicamente dar de medicamente cine-i va trata pe pacienţii mei? Şi ne mai mirăm că oameni la 40 de ani au analizele varză, comparativ cu unii de 70. Începe ca însăşi viaţa asta cică modernă să fie contra legilor naturale.

Şi totuşi nu pot să nu rezonez cu anumite poveşti de viaţă ale unor pacienţi. Nu pot să trec impasibil pe lângă o casă în care ştiu că locuieşte o bunică uitată de Dumnezeu pe pământ. Şi intru. Şi mă încarc cu alte emoţii, cu alte lacrimi, cu alte frustrări. Şi mai defulez pe blogul ăsta, că altfel mă ia naiba. Şi mai împart cu voi zâmbete amare. Şi mai împart cu voi nervi. Şi mai împart cu voi speranţe. Cu toate că ştiu că mâine, marea majoritate, mă veţi uita, încercând să supravieţuiţi în jungla asta de beton. Eu rămân însă pe aici, sperând să mai văd prin câte un parc pe cineva cu o carte de a mea în mâini, aşteptând un email sau un mesaj pozitiv, încercând să găsesc în voi motivaţia de a mai rămâne în ţara asta care face toate eforturile să mă dea afară.

Anunțuri

2 thoughts on “Confesiunile Vindecătorului (1)

  1. ouch, nu ma asteptam la o astfel de abordare
    sunt cazuri si cazuri, motive si motive
    din nefericire, am exemplul propriu: parinti ok, nealcoolici, nu droguri, nu excese, sarcina, ecografie, ecografie, ecografie, inca o ecografie, toate la cei mai buni, apoi mers inafara tarii la ecografie. Stop. Prognostic nasol, problema majora cerebrala. Ce faci? Cresti chinuit un copil chinuit? Sau omori chinuit?
    Stiu… Dumnezeu ma iubeste…ne iubeste…daaaaa!

  2. Bubu, alegerea va apartine doar tie si sotiei. Din pacate, uneori, trebuie sa traim si nedreptatea asta, aceea de-a ne juca de-a Dumnezeu si de a ne insusi dreptul sau nu al cuiva la viata. Orice ai alege, va fi teribil si te va urmari toata viata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s