Jurnal de cabinet-Omul cu şobolani.

Bun. Am să-mi fac un obicei prost pentru voi, dar sper că bun pentru mine, anume acela de a vă toca la cap cu proiectul „Carte pentru medicamente”. Nu accept ca din cele câteva mii de cititori, în unele luni chiar zeci de mii, doar 7-8 sau maxim 10 să fie efectiv (sau afectiv) alături de mine. Pur şi simplu m-am hotărât să nu accept. Nu se poate aşa ceva. Eu îmi sacrific din timpul de odihnă, din timpul dedicat familiei, lecturii, sportului, prietenilor, din timpul meu de deconectare, pentru a scrie. E o muncă, e un efort, e uneori chiar un sacrificiu. Să nu mai vorbim de modul în care mă expun injuriilor, de modul în care trebuie să înghit aberaţii de la tot felul de analfabeţi, de modul în care cochetez chiar cu ceva avertismente de la Colegiul medicilor sau cu ura anumitor confraţi de breaslă. Nu mă plâng, ignor chiar toate riscurile pentru că scrisul erupe din mine, fără să-l pot controla. Îmi place să scriu. Mă simt foarte bine în faţa foilor. Scriu pentru mine, dar scriu şi pentru voi. Pentru că vă consider prieteni. De asta am nădejdea că nu mă veţi dezamăgi. Ştiu că nu o veţi face. Doar că durează ceva timp până ieşiţi din areactivitatea asta. Orice început e greu, mai ales când e vorba despre un aşa proiect. Voi doriţi de la mine cuvinte scrise. Eu doresc de la voi motivaţii şi speranţe. Sunt convins că putem realiza o simbioză între aceste dorinţe. OK? Nu mă lăsaţi să vorbesc în deşert, da?

Nu vă mai pot vorbi de nepăsare atâta timp cât şi voi o afişaţi. Nu vă mai pot vorbi despre defectele societăţii atâta timp cât şi voi le cultivaţi. Nu vă mai pot vorbi despre compasiune, empatie, ajutor, emoţii, lacrimi, noduri în gât, atâta timp cât nici voi nu cunoaşteţi cuvintele astea. Nu vă mai pot face să zâmbiţi, chiar amar, atâta timp cât şi voi îmi schilodiţi speranţa, fiind indiferenţi la apelul meu. Vă spun acum cu toată responsabilitatea: vă rog nu mă scăpaţi în „partea întunecată a Forţei”. E foarte uşor să răspunzi cu aceeaşi monedă. E foarte uşor să te transformi într-o oglindă, arătând doar ceea ce ţi se arată. Câţi dintre voi mi-ar simţi lipsa? Câţi dintre voi, cei care mi-aţi simţi lipsa, sunteţi alături de mine în proiectul „Carte pentru medicamente”? Maxim 10, da? Foarte bine. Atunci voi scrie doar pentru cei 10. Doar ei vor primi articolele mele viitoare. Aş proceda corect? Ce aţi zis? Nu vă aud. Că v-aş dezamăgi? E aiurea, ştiu. Atunci haideţi să nu ne dezamăgim unii pe alţii. Nici eu pe voi nici voi pe mine.

***

E vară. Nu pot spune că îmi place în mod special. Îmi lipsesc zăpezile, gerurile, drumurile grele, nopţile reci care se lasă repede, florile de gheaţă de pe geamuri şi ceaiul de mentă. Pe de altă parte, mă bucur de vremea asta. Pot face mult sport, încercând să mă mai deconectez. Pot porni maşina dimineaţa fără emoţii, că, deh, la -10 grade, „magnificul” Volvo face figuri. Ce să-i fac? E terminat hârbul ăsta. Adevărul e că nici eu nu am avut milă de el. L-am băgat pe tot felul de drumuri, în orice condiţii. L-am folosit chiar şi pe post de ambulanţă. Am avut de toate în el, mai puţin naşteri. În fine.

De ceva vreme încerc să dorm mai mult noaptea. În loc de 6 ore acum dorm 7. Sper să evit neurastenia ce-mi dă semne de instalare. Într-un fel mă bucur. Poate aşa scap de depresii, nemaiavând neuroni pentru ele. Pornesc spre Dispensarul SF, încercand să îmi golesc mintea de emoţiile de ieri. Aprind o ţigară. Îmi pun ochelarii de soare pe mutră. Conduc din reflex. Nu mai înjur. Mi-am promis că voi fi mai calm, cel puţin la volan.

Nu am multe consultaţii în perioada asta a anului. Ca să nu mă plictisesc în faţa laptopului cu care împart reforma sanitară la sate şi comune, mai fac teren. Merg pe la domicilii. Pe la copii, pe la bătrâni, pe la anumite cazuri sociale. Intru în insituţie. Nimeni pe holuri. Îmi aprind o nouă ţigară. Îmi iau halatul cu mânecă scurtă. E de culoare albastră. M-am tot rugat eu de un prieten chirurg, poate îmi dă un costum de spital. Mov. Ce mi-a plăcut costumul lui. Meditez la ce ofertă de nerefuzat să-i fac, poate-l înduplec.

Nu ştiu dacă v-am spus, dar am în una din camerele dispensarului un loc special amenajat, unde strâng seringile, acele, materialele folosite la pansamente şi alte deşeuri biologice. Asta până când firma care se ocupă cu incinerarea lor vine şi le ridică. Am hotărât să pun un afiş pe uşă. Dar unul sugestiv, de scriitor. Ştiţi celebrul wall „Dont open dead inside” din The walking dead? Daţi un google şi o să vedeţi. Asta voi pune pe uşa că tot lucrez la Invazia zombi. În fine. Se aud paşi. Mă uit din reflex la ceas. Ştiu că la ora 9 am întâlnire cu doi tuberculoşi. Tată şi fiu. Temelie amandoi. I-am trimis cu mari eforturi şi ameninţări la pneumoftiziologie. Ăştia nu au vrut să se interneze, că, deh!, au drepturi, aşa că, de comun acord cu medicul specialist, i-am trecut în tratament strict supravegheat. Asta înseamnă că în fiecare zi vin la mine la cabinet şi iau tratamentul în faţa mea. Le-am pregătit chiar şi două pahare speciale.

Intră o femeie cu un copil în braţe. M-a sunat aseară şi mi-a spus că face febră ăsta mic. Am chemat-o la control. Mă ocup de copil 15 minute apoi încep sa tastez celebra reţetă electronică. Între timp mai discut cu mama. Îmi spune că de la 7 dimineaţa e mare gălăgie la birt. Că e ziua patronului. Aflu că e multă lume pe acolo. Şi începe să îmi spună câteva nume. La ultimele două ciulesc urechile. V-aţi prins. Sunt cei doi corcozani pe care-i aştept. Finalizez actul medical prin care voi sugruma faringoamigdalita copilaşului şi plec spre barul comunal.

A avut dreptate femeia. E circul de pe lume. Muzică la maxim, fum de să-l tai cu cuţitul, miros de poşircă şi, normal, mulţi cheflii. Că doar patronul a zis că primul rând e din partea casei. Îi văd pe cei doi distruşi la o masă, cu ţigările-n bot şi cu două pahare în faţă. Mă apropii şi mă aşez lângă ei. Ăştia se uită miraţi. Sunt deja ţapeni de beţi.

– Păi bine băi păduchilor eu stau şi vă aştept şi voi vă beţi minţile pe aici? Mă faceţi voi pe mine de rahat în faţa celor de la spital? Eu am semnat, măi muilor, că răspund pentru voi. Cum a fost vorba? Că nu vă internaţi, dar faceţi tratament la dispensar, nu? Atunci, ce căutaţi aici? Futu-v-aş în gură de mincinoşi!

– Venim, domn doctor, venim. Ne-am oprit doar la una mică, îmi răspunde tatăl.

– Ce să mai veniţi? Deja sunteţi rangă. Dacă luaţi pastile cu băutură ajungeţi la balamuc. Hai! Daţi-i drumul acasă. După ce vă iese hurla din cap vă prezentaţi la mine. Clar?

Mă ridic şi, ca din greşeală, vărs paharele. Ăştia se uită cu jind la alcoolul de pe faţa de masă mizerabilă. Mă duc să caut patronul. Îl iau deoparte. Îi spun că ăştia doi sunt grav bolnavi, contagioşi şi pot infecta pe toată lumea. Îi mai spun că dacă mai aud că-i serveşte anunţ Sanipidul şi-i închid spelunca. Ăsta se schimbă la faţă. Pleacă de lângă mine şi se repede la tuberculoşi. Îl ajung şi-l opresc cu greu. Plec, nu înainte de a le reaminti că la ora 12 îi aştept la mine. Dacă nu se prezintă vin şi-i iau cu poliţia. Nah, mai dă-.le drepturi la toti rataţii. Plm de stat social!

***

Nici bine nu mi-au trecut nervii pe epavele alea două, că primesc un telefon. Omul e în Timişoara dar tatăl lui locuieşte în comuna asta în care încerc eu să o fac pe arhanghelul. De ce? De bou ce sunt. Nu mai bine mă raliez şi eu la comportamentul distant şi rece al colegilor mei? Nu mai bine mă apuc de făcut bani ca ei? Că sunt, la 40 de ani, sărac ca la 20. Plm! În fine. Nu ştiu dacă mă pot schimba la bătrâneţe. Omul mă roagă să trec pe la tatăl lui. Eu îl descos întâi. Aflu cu surprindere că bătrânul ăsta nu e înscris la mine. A fost mai demult la un medic la oraş şi ăla i-a luat cuponul de pensie. Şi stă pe lista colegului, care nu are absolut nicio treabă cu tratarea lui. Normal. Că aşa fac mulţi. Doctorul din sat e prost ca pula, că nu degeaba l-au repartizat la dispensar. Ăia de la oraş sunt cu trei petrechi de coaie sau, ca să nu fiu rău cu doamnele, cu trei ţâţe. În două vorbe mă lămuresc unde stă. Nu am mai fost niciodată pe la el.

Drumul e mai complicat ca de obicei pentru că nu pot intra cu maşina până la casa omului. Am de mers cam un kilometru pe jos. Nu e mare lucru pentru mine, asul tenisului şi zeul condiţiei fizice. Dacă nu mă laud eu, cine să o facă? O iau la pas. E soare. E frumos. Totul e verde. Ajung la marginea pădurii. Trebuie să ţin drumul drept. În pădure e răcoare. E un aer plăcut. Tot felul de păsărele cântă. Raiul, pe bune. Îmi dau peste mâna care caută, din reflex, ţigările. Nu mă grăbesc. Într-un final ajung la casa omului. Îl strig de la poartă. Nu-mi răspunde. Intru. Mă latră un câine legat cu un lanţ subţire şi cu o zgardă deosebit de fragilă. Dacă se rupe javra asta e vai şi amar de pantalonii mei. Încerc sa-l prostesc cu vorba bună. Ăsta nimic. Se agită ca un epileptic. Îl ignor. Intru în casă. Nimeni. Ies şi dau un ocol. În spatele casei am văzut ceea ce numai eu mai descriu prin povestirile mele cu zombi.

Un bătrân cu o cămaşă murdară, cu o barbă dezordonată şi cu nişte pantaloni rupţi. Nu are papuci. E în picioarele goale. Ochiul meu format a văzut deja edemele renale albe, pufoase. E cu spatele la mine. Meştereşte ceva la o sârmă pe care de obicei se agaţă rufe. Sunt foarte curios să văd ce face. Mai bine nu eram. Omul punea la uscat şobolani. Îi prindea cu clame de coadă şi-i atârna ca pe haine. Bolborosea ceva. Pe oricare altul imaginea l-ar fi făcut să verse. Pe mine nu. Am intrat în starea aia specială a scriitorilor. Moşul ăsta pare un subiect de inspiraţie exceptional pentru Invazia zombi. Gata. Nu mai sunt doctor. Sunt eroul care a făcut şi pe dracu-n patru să supravieţuiască.

– Bună ziua, fac eu.

– Pe ăştia trebuie întâi să-i rupi. Hai să-ţi arăt cum, îmi răspunde el.

Mă apropii. Moşul ăsta e dat naibii. Are o căldare lângă el. E plină cu rozătoare infecte din astea. Par morţi. Ia unul în mâini şi cu o mişcare bruscă îi rupe coloana. Apoi îl agaţă lângă ceilalţi.

– Mă ajuţi? Trebuie să ne grăbim. Vine noaptea şi sunt flămânzi. Dacă nu-i hrănesc, intră peste mine în casă.

– Cine? Lupii?

– Nu. Nu lupii, îmi răspunde el şoptit. Ei. Şi face un semn către pădure.

E clar. Delir total. Omul ăsta trebuie internat de urgenţă. Nu vreau să-l sperii.

– Mă duc să aduc şi eu ceva. Sunt mulţi, nu?

– Cine?

– Ei.

– Da. Sunt mulţi. Vino repede.

Îmi aprind o ţigară. Aşa ceva nu am mai văzut până acum. În câteva minute mi-am dat seama că nu am nicio şansă să-l tratez la domiciliu. Sun la ambulanţă şi la postul de poliţie. Îl duc la psihiatrie. Nu-l pot lăsa aşa. Fumez până vin colaboratorii mei. Îi rog să nu intervină, că vin eu cu pacientul. Mă duc la el. A terminat de pus la uscat şobolanii. S-a aşezat pe o buturugă şi se uită spre pădure.

– Ştii că ei sunt aşa mulţi că vor veni şi ziua, nu?

Îl văd cum face ochii mari. E speriat.

– Eşti sigur?

– Foarte. Am fost trimis să te iau de aici. Nu-i poate nimeni opri.

– Da. Nimeni.

– Vii cu mine?

– Şi să las câinele şi casa aşa?

– Luăm şi câinele.

– Sigur?

– Promit.

Îl prostesc uşor. Îl iau de o mână şi-l duc la ambulanţă. Nu spune nimic. Îmi face senm să mă ocup de câine. Dau să mă apropii dar javra a început să-şi arate colţii.

– Vin după el îndată. Hai! Urcă-te în maşină. Trebuie să plecăm. Fii bucuros că ai scăpat de ei.

Se urcă. E plin de purici. Are şi râie cred. Cer o pereche de mănuşi. Mi se dau. Îl întind pe canapeaua din salvare. Îi măsor tensiunea. Îl pun chiar şi la monitor. Sunt mulţumit de ce văd. Le fac semn băieţilor să pornească. Plecăm spre psihiatrie. Am cu mine „omul cu şobolani”. Sper doar să nu ne confunde la internare, că şi eu am şobolanii mei. Nu-i pun însă la uscat în văzul tuturor. Prefer să-i las să mă macine.

***

Farmecul acestei ţări e acela că poţi trăi în epoci diferite în aceeaşi viaţă. La oraş se încearcă traiul în epoca modernă. Pe la sate sunt însă multe situaţii care aduc amintesc de evul mediu. Cine ştie? Mâine poimâine poate ajung inchizitor.

 

 

 

Anunțuri

2 thoughts on “Jurnal de cabinet-Omul cu şobolani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s