Jurnal de cabinet – Bunica.

Casa e departe de sat. Lângă pădure. E una din cele mai izolate locuinţe. Pereţii sunt şubrezi. Unul chiar s-a crăpat. De la ploaie. A dat Dumnezeu apă, să ajungă la toţi. Că şi aşa s-au rugat pentru ploaie. Bine că nu a fost prăpăd ca în alte părţi. Au arătat la televizor oameni care într-o noapte au rămas sub cerul liber. Că le-au luat apele casele. Au mai arătat animale moarte. Poduri prăbuşite. Şi şuvoaie. Reci. Au mai arătat copii. Copii chinuiţi care se ţineau de mână. Şi nu îndrăzneau să se uite în ochii părinţilor. Sau invers. S-a schimbat vremea. S-au schimbat vremurile. Lumea e mai păcătoasă acum. Fără frica lui Dumnezeu. Îşi amintesc de El doar atunci când au necazuri. Necazuri pe care tot ei, oamenii, şi le atrag. Ei sunt responsabili de mânia lui Dumnezeu.

Bătrâna s-a trezit, ca de obicei, la 4. Are o vacă. Trebuie să o hrănească şi să o adape. Nu are ce face. E singură. Copiii sunt plecaţi. Care în Italia. Care pe la Timişoara. Care pe la Petroşani. Sunt cu toţii la casele lor. Mai vin uneori pe la ea. Rar. Prea rar. Şi ea trebuie să se descurce singură. Noroc cu vaca asta. Are mult lapte. Un kil pe zi îi ajunge. Restul îl dă la vânzare. Şi mai face un ban. Pentru medicamente, pentru lumină, pentru televizor. Nu e mult. Dar bunica mai are şi pensie. Şi nu-i trebuie multe. Va împlini luna asta 80 de ani. E singură de vreo 20. El a murit de cancer. S-a uscat. S-a chinuit. I-au spus doctorii că aşa va fi. I-a mulţumit lui Dumnezeu când l-a strâns. Nici ea nu e chiar sănătoasă că bătrâneţea nu iartă pe nimeni. Mâinile îi sunt deformate de poliartrită. Spatele o doare. Picioarele îi sunt grele. Reci. I-a spus doctorul din sat că are probleme cu circulaţia. A găsit-o şi cu tensiune. I-a dat medicamente. Şi a chemat-o lunar la control. La început l-a privit cu neîncredere. Ce să ştie un băiat aşa tânăr? Doctorii trebuie să fie bătrâni. Cu experienţă. Nu a luat toate medicamentele. Din 4 a luat doar unul. Şi a muncit. Aşa cum a făcut toată viaţa. Până într-o zi. A căzut la poştă. I s-a făcut rău. I s-a întunecat vederea. Câţiva oameni au cărat-o la dispensar. Când şi-a revenit era întinsă pe canapea. Doctorul o privea. „ Păi bine bunică, aşa ne-a fost vorba? De ce nu iei medicamentele? Matale crezi că e de glumă cu tensiunea? Nu de moarte trebuie să-ţi fie frică. De paralizie, bunică. Crapă o venă în cap şi adio. Matale eşti singură. Cine crezi că o să te poată îngriji?” Nu era supărat. Era calm. Şi-i vorbea domol în timp ce punea tot felul de fiole într-o perfuzie. A ţinut-o acolo un timp. I-a luat tensiunea de 10 ori. Ar fi vrut ea să plece. Că se simţea mai bine. Doar că-i era ruşine să-i spună. Când s-a terminat perfuzia doctorul a pus-o să se ridice. S-a uitat foarte atent la ea. „ Bunică, te duc acasă. Când termin programul trec să te vad din nou. La fel şi mâine dimineaţă. Matale ai părul alb. Ştiu că nu o să mă minţi. Promite-mi că iei toate pastilele pe care ţi le dau eu.” I-a promis. Şi de atunci nu-i mai iese din cuvânt. Şi au trecut câteva luni bune.

A terminat de hrănit vaca. A şi rânit după ea. I-a pus şi apă. S-a dus în casa. A scos Cartea. Aşa făcea în fiecare dimineaţă. S-a pus în genunchi, cu faţa la icoană, şi a început să citească despre cum Mântuitorul vindeca bolnavi. Ştia pe de rost fiecare cuvânt. A închis cartea. A făcut cruce. S-a ridicat. A fiert laptele. A umplut un castron. A pus o lingură de zahăr şi a sfărâmat câteva felii de pâine. A mâncat. Apoi şi-a luat pastilele. S-a dus în grădină. Glod. Mare. De la ploaia de ieri. Răsadurile erau la pământ. Nu are ce să le facă. Aşa a vrut Dumnezeu. A intrat din nou în casă. Picioarele îi erau grele. Parcă mai grele ca ieri. Inima a început să-i bată puternic. A văzut două icoane. Două candele. Două mese. Respira din ce în ce mai greu. A ameţit. A vrut să se sprijine de una din cele două mese. A căzut. Un ochi i s-a închis. Gura i-a căzut într-o parte. Nu se mai poate mişca. Nu-şi mai simte partea dreaptă. Negru în ochi. Întuneric. Nu se teme. Aşa vrea Dumnezeu.

***

Nu ştiu ce naiba am, dar mă trezesc mai obosit decât mă culc. Culmea! Nu fac excese. Am renunţat la beri. La cola. Fac sport. Dorm 8 ore pe noapte. Sunt echilibrat. Doar că îmi ia vreo două ore după ce mă trezesc ca să mă pun pe linia de plutire. Fizic nu am nimic. Sunt ca bivolul. Mental însă sunt la un pas de neurastenie. Nici mama ginsengului nu mă mai ajută. Mi-am dublat dozele zilnice totuşi. Poate scap de starea asta. Aceleaşi dimineţi. Aceeaşi cafea. Aceleaşi Davidoaffe. Acelaşi drum spre cabinet. Mi-am cumpărat, cu eforturi, recunosc, o pereche de ochelari de soare ca lumea. Polaroid. Eu nu credeam în vrăjeala asta cu lentila care protejează ochii, dar acum am altă opinie. Pe bune. De când port ochelarii ăştia la condus nu mă mai dor ochii. Credincios legământului făcut mai demult, nu mai înjur la volan. Ascult cd-ul cu lecţia de engleză. Mă ajută să-mi calmez nervii. Parchez în faţa dispensarului. E devreme. Soarele e blând. Aerul e curat. Că la sate nu e traficul din oraşe. Mare metropolă a ajuns şi Suceava asta, oraşul în care nu se întâmplă nimic niciodată. Nu mai ai loc de atâtea hârburi aduse de pe afară. Şi, bineînţeles, înmatriculate în Bulgaria. Că doar nu sunt proşti românii. Statul trebuie ţepuit zilnic, nu? Dar să urle că au numai drepturi, ştiu. Într-un fel le dau dreptate. Am văzut ieri un puştan care conducea un meleu sau cum dracu s-o fi chemând camionul ăla. Maşină de 50 de mii de euro. Băi, ce plm de afaceri să faci în ţigănia asta de ţară ca să-ţi permiţi, cinstit, o aşa maşină? Unde plm e fiscul? De ce plm nu se autosesizează? Şi să-i întrebe pe ăştia cum justifică aşa o valoare. Ştiu. Nu e nimeni curios. În fine. Românie, ţara hoţilor. Dreptate mai avea Dolănescu, odihnească-se în pace.

Intru în instituţia pe care o manageriez. Că doar, ce pielea mea?, sunt şi eu european cică. Nu sunt numai doctor. Sunt şi manager. Şi contabil. Şi adminstrator. Şi reprezentant legal al cabinetului. Şi IT-ist. Şi eu răspund de toate. De la aprovizionare până la salariile personalului. Şi tot eu sunt ăla futut în cur de controale. Că, deh, de ce plm am scris eu nu ştiu ce medicament la un bolnav, fără scrisoare medicală. Că crapă, băh, fără el. De aia. Că nu pun o hârtie mai presus de viaţa omului. Chiar dacă îmi futeţi voi amenzi de zeci de milioane. În ultima vreme prefer să cumpăr eu anumite tratamente. Ca să nu mă mai ţigănesc cu voi când veniţi să mă controlaţi. Şi de asta scriu pentru bolnavi. Şi de asta fac tot felul de programe şi licitaţii. În fine.

Când nu mă aşteaptă nimeni, ştiţi ce fac, nu? Stau 5 minute în sala de aşteptare. Încerc să intru în pielea pacientului. Încerc să văd uşa de la cabinet prin ochii lui. Chestia asta mă ţine aproape de oameni. Îi tratez aşa cum aş vrea şi eu să fiu tratat. Câţi dintre voi, stimaţi colegi care mă citiţi, faceţi asta? Încercaţi. Vă rog. Vă veţi schimba percepţia asupra celor pe care-i îngrijiţi.

Îmi sună telefonul. Acelaşi Blackberry. Că aşa sunt eu. Fidel unor anumite firme. Davidoff, Blackberry, Seiko, Volvo, Slazenger. Plm. Fixisme obsesiv compulsive, nu? Să revin. Răspund. E şeful de post. Avem un deces. O bunică. O ştiu. Mă întreabă dacă vin să constat. Ei nu au nicio suspiuciune. Şi dacă totul e OK din punctul meu de vedere, pot elibera certificat de deces. Anunţ că vin imediat. Mă urc în maşină. Nu mi-a picat bine vestea asta. Aprind o ţigară. Ajung. Intru în casă. Poliţistul era acolo.

– Omul care strânge laptele ne-a anunţat. Nu a atins nimeni nimic. Puteţi examina cadavrul.

Ăsta se crede în filme. Mă uit la el. E un băiat tânăr. Serios. Sobru. Drept ca o scândură.

– De când sunteţi aici?

– De 10 minute.

– Şi vă era greu să aprindeţi o lumânare la capul bătrânei?

– Domnule doctor, nu intră în atribuţiile noastre.

– Lasă că intră în ale mele. Puteţi pleca. Lăsaţi-mă singur. Aveţi grija de vecinii care în mod sigur se vor aduna. Am tratat-o pe bunica asta. Ştiu care e cauza morţii. Eliberez eu certificat. Atribuţiile dvs s-au încheiat. Vă mulţumesc.

Ăsta mă salută cum scrie în regulament şi iese. Plin de importanţă. Ahh! Ce a mai rezolvat el cazul. Mă uit la bătrână. Accident vascular. O întorc pe o parte. Nu sunt semne de violenţă. Focul arde încă. Plita e caldă. Într-un lighean este un castron. Pe masă sunt două felii de pâine. Într-o vitrină sunt medicamentele prescrise de mine. Le număr. M-a ascultat bunica. Îşi lua regulat pastilele. Caut prin sertare. Găsesc o lumânare. O aprind. I-o pun lângă cap. Privesc în sus, încercând să zăresc dincolo de tavan. Rămân aşa câteva secunde.

Ies din casă. Îmi aprind o ţigară şi fumez pe prispă. Au început deja să vină vecinii. Sunt tot felul de bătrâni. Văd doi băieţi tineri. Îi chem la mine. Intrăm din nou în casă. Ridicăm bunica de pe jos şi o întindem pe pat. Mă duc la maşină. Aduc un tifon. Îl trec pe după capul bunicii şi-i fixez bărbia.

Plec spre cabinet. Aud în spatele meu:” Aşa a vrut Dumnezeu.”
***

Bunicii noştri mor fără să spună nimic. Bunicii noştri mor singuri. Bunicii noştri ne-au crescut. Ei nu ne-au făcut de râs niciodată. Fiecare bătrân e într-un fel bunicul sau bunica noastră. Nu e greu să mori. E greu să te chinui până mori. Mai ales dacă eşti părăsit de toţi şi eşti condamnat la întuneric de indiferenţa celor din jur.

Anunțuri

6 thoughts on “Jurnal de cabinet – Bunica.

  1. @Mircea: nu ai inteles, asta e mentalitatea romanilor, sa faca aia din parlament, sa faca basescu si pulescu, dar noi ce facem? cati stam in apropierea batranilor ca sa ii putem verifica si ajuta mai des? cum ne gasim fericirea ne facem ca ei nu mai exista, un telefon nu rezolva mare lucru, cati ne sacrificam o zi din weekend sa ne vizitam bunicii?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s