Iluzii – o mostră.

– Să mă laşi dracului în pace cu speculaţiile tale! Mi-a ajuns! Numai cu turbaţi am de-a face de dimineaţă.

Comisarul trânti nervos stiloul său cu capac aurit pe unul din dosarele aflate pe masă. Ca şi cum totul trebuia să meargă prost, stiloul a descris un frumos arc de cerc în aer şi de pe dosar a ajuns pe jos, unde se s-a spart cu un zgomot sec. O băltoacă de cerneală şi-a făcut loc pe covorul şi aşa nu prea curat din biroul de Investigaţii Criminale.

– Domnule comisar, promit să vă cumpăr un stilou la fel de frumos, fac eu cu voce calmă.

Omul nu mai suportă. Mă priveşte cu ochii injectaţi. Sunt sigur că adrenalina îi va provoca un infarct în viitorul nu prea îndepărtat şi atunci va ajunge pe mâinile mele. De fapt, pe cuţitele mele. E un bărbat bine făcut, masiv, fără a fi gras. A fost sportiv în tinereţe. Cică nu ştiu ce mare hanbalist. Are degete groase, puternice şi cred că anumiţi găinari au simţit din plin gustul falangelor sale pe vremea când lucra la Judiciar.

– Ieşi afară! Şi fă-mă să-mi fie dor de tine! Urlă el.

– Îmi permiteţi un sfat?

Fără să iau în seama privirea lui turbată de nervi îi spun calm.

– Cu ritmul ăsta de viaţă nu vă văd bine. Sunteţi prea agitat. Vă îndreptaţi cu paşi repezi spre un accident vascular. Necropsierii fac deja pariuri. Care cedează prima? O artreră coronară sau una cerebrală? Eu am pus banii pe coronare. Vă rog citiţi raportul meu după ce vă veţi mai calma. E foarte important să înţelegeti ce am descoperit. Şi credeţi-mă că nu sunt medic legist de azi de ieri. Domnule comisar, cu tot respectul, nu vreau să particip activ la autopsia dumneavoastră.

Înainte de a apuca să-mi răspundă, mă strecor pe uşă. E vânzoleală mare la sediul de Poliţie astăzi. Vine ministrul şi toţi au morcovul în anumite părţi ale corpului. Sunt deja cinci cadavre. Acelaşi modus operandi. S-a avansat ipoteza unui criminal în serie. Nu ştiu cum naiba a aflat presa şi au început acuzaţiile de incompetenţă la adresa gaborilor. Opinia publică voia rezultate. Primarul voia rezultate. Ministrul însuşi a cerut rezolvarea cât mai rapidă a cazului. Că, deh, e an electoral. Televiziunile urlă. Toate gospodinele vorbesc numai despre asta. Pensionarii nu mai joacă table în parc ci propun ipoteze de lucru. Internetul e plin de discuţii. Scriitorii de duzină deja au început romane, visând la o efemeră consacrare sau la cine ştie ce tiraje, care să le aducă saci de bani. În capul poliţiştilor s-a spart buboiul. S-a dublat deja numărul celor lucrează la dosarul ăsta, încercând să strângă informaţii de peste tot. Sifonarii au fost chemaţi la secţie. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Normal, în tăvălugul ăsta am fost prins şi eu, în calitate de medic legist. Am făcut autopsiile tuturor celor cinci victime. La toate, fără excepţie, am descoperit ceva ce, sunt sigur, ar fi scăpat multor colegi. Nu degeaba sunt cel mai bun. Nu degeaba până şi serviciile secrete apelează la mine în situaţii speciale. În meseria mea am văzut multe chestii urâte. Răutatea umană nu are limite. Numai că în toate cazurile a existat până la urmă o explicaţie raţională. Nimic spectaculos. Doar variaţiuni pe aceeaşi temă: cum să-l omori pe semenul tău. Sunt multe moduri de a face asta şi chiar de a-ţi ascunde urmele. Din fericire, pe majoritatea criminalilor nu-i duce capul şi lasă indicii pe care tehnologia modernă le poate descoperi. De asta sunt prinşi de cele mai multe ori. În cazurile de faţă situaţia e mai complicată. Toate victimele au fost exsanghinate. Nu am scris poveşti cu vampiri în raportul meu pentru că sângele a fost găsit lângă ele. La necropsie am găsit o disecţie acută de aortă toracică şi ruptură de esofag. Asta înseamnă că victimele au vărsat tot sângele pe gură. Aorta e chiar în spatele esofagului. Sunt coincidenţe prea mari pentru a putea fi vorba de un fenomen natural. Ora morţii e aceeaşi pentru toţi cinci. Mecanismul direct al morţii la fel. Leziunile sunt identice. Ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, datorită talentului şi meticulozităţii cu care îmi practic meseria, am mai descoperit ceva. De data asta în creierul lor. În ventriculii cerebrali, lângă plexurile coroide, ştiţi voi, chestiile alea mici care secretă lichidul cefalorahidian, erau prezente două structuri minuscule care nu apar în nicio carte de anatomie. Uimirea mea a fost maximă. Nu am explicaţii. Aşa am scris în raport. Doar că am îndrăznit să speculez în conversaţia pe care am avut-o cu comisarul când i l-am prezentat şi asta l-a enervat. Deja era cu nervii la pamant. Pur şi simplu a luat foc când am menţionat ceva de o armă biologică experimentală sau o radiaţie necunoscută de prin spaţiu. Mă rog, nu a apreciat gluma. Om stresat din cale afară, la un pas de groapă.
***

Ies din sediul Poliţiei şi mă îndrept către maşină. Hârbul cu care circul are cam jumate de milion de kilometri la bord şi nu e prea bucuros atunci când îndrăznesc să-l pornesc. Tuşeşte de câteva ori, îmi aprinde în bord tot felul de becuri, scoate zgomote ciudate de sub capotă şi încearcă să intre în grevă. Nu am milă de el. Îi mai dau o cheie. Nu are încotro. Porneşte. Împing nesimţirea atât de departe încât dau drumul la radio. Pe canalul meu preferat, singurul pe care-l prind în coşciugul ăsta, sunt, bineînţeles, discuţii despre cum banii contribualilor sunt risipiţi pe incompetenţa poliţiştilor, care ar trebui să prindă criminali nu să stea cu radarul în boschete. Mă enervez şi bag un cd cu muzică. Dau volumul la maxim şi mă înscriu în lunga coloană de şoferi ce încearcă să circule pe străzile mici şi supraaglomerate ale oraşului. Astea nu se mai văd acum. Nici câinii vagabonzi, nici mizeria, nici sărăcia, nici şomajul, nici pribegia la care marea majoritate a forţei de muncă e obligată. Nu! Acum se vede doar incompetenţa poliţiştilor care au pe cap cel mai complex caz de la Rîmaru încoace. Aşa e societatea asta. Avidă după circ. Şi oricând gata să arate cu degetul pe alţii. Parcă ea ar fi perfectă. Sunt convins că în câteva zile vor sosi generali de la Bucureşti care vor prelua cazul din mâinile comisarului. Sper doar să nu-l dea afară sau să-l trimită la vreun post de poliţie unde a înţărcat mutu iapa. Parşivă şi slujba asta.

Conduc prudent cu 30 la oră. Aşa se deplasează coloana. Intenţia mea e să mă duc din nou la morga spitalului. Cele cinci victime sunt păstrate la rece. Frigiderul care le conţine nu se poate deschide decât cu o cartelă de acces specială. Din clipă în clipă aştept rezultatele testelor de sânge, limfă şi lcr. Am solicitat tot ce se poate solicita pentru că mi s-a permis să dispun de un buget imens. Nah! Ce ţi-e şi cu presiunea asta mediatică. Ştiu foarte bine că nu am voie să mă amestec în desfăşurarea anchetei, dar acum e o situaţie specială. Nimic din ceea ce am văzut la aceste victime nu e normal. Din cunoştinţele mele, şi am, slavă Domnului, cu duiumul, nu există vreo boală care să explice ceea ce am găsit în creierele lor. Aici e vorba de altceva. Ceva complex şi al dracului de misterios. Cufundat în gândurile astea am ratat intersecţia cu spitalul. Mai bine. Drumul mă duce în afara oraşului. Ştiu un hotel care are un restaurant elegant. Mănânc de multe ori acolo. Nu mi-e foame acum, dar am nevoie să-mi pun ideile în ordine. Parchez în faţa hotelului astfel încât maşina să fie în pantă. Poate nu porneşte şi atunci îi voi da drumul la vale.

Intru. Masa mea preferată e liberă. Ma aşez.

– Bună ziuna domn doctor, îmi spune un ospătar.

– Numai bună nu e, dar nu mă lua în seamă.

– Ca de obicei? se interesează el.

– Nu. Azi nu am chef de fripturi. Adu-mi o cafea, dar să fie adevărată, nu vreun rahat de la filtru sau espresor. Fiartă în ibric. Neagră. Fără zahăr.

Pun pe masă ţigările şi telefonul. Îmi iau capul în mâini şi încerc să îmi fac un plan. Cele mai importante indicii pot fi date de ultimele clipe din viaţa victimelor. Trebuie să vorbesc cu familiile lor. Sunt sigur că au fost interogate deja de câteva ori, dar poate poliţiştii nu au ştiut să pună anumite întrebări. Cât îmi storc creierii mai tare cum să devin un San-Antonio de România se întâmplă două chestii. Vine ospătarul cu cafeaua şi sună telefonul. E comisarul.

– Deja ţi s-a făcut dor de mine, comisare?

– Unde eşti? mă întreabă el cu o voce sfârşită.

– La o cafea. Ce s-a întâmplat? Altă victimă?

– Da, răspunde el într-un final. Eu.

Ahh! Eram sigur. L-au mazilit de dragul opiniei publice. Repede se mai mişcă aparatul represiv. Totul pentru voturi. Totul pentru victorie. Ce contează că pierdem oameni de calitate? Important e ca unii să ajungă vremelnic la conducerea ţării. Pentru binele poporului, bineînţeles.

– Hai să vorbim, spun.

Îi dau adresa şi închid. Aprind o ţigară. Mă uit prin sală. La masa din dreapta stă un cuplu de pensionari. Ea bea un ceai iar el un rachiu alb într-un pahar de coniac. Mă privesc insistent. La un moment dat el îşi face curaj şi mă abordează.

– Ne scuzaţi, vă rugăm. Am auzit că sunteţi doctor şi vrem să vă cerem o părere. Soţia e foarte bolnavă. Dacă sunteţi bun să ne ascultaţi.

Îmi stăpânesc un zâmbet.

– Sunt medic legist, domnul meu. Nu vă pot lua ca pacienţi. Nu încă.

Bătrânul dă să mai spună ceva dar uimirea îi lasă gura deschisă. Se întoarce la masa lui, bea rachiul dintr-o înghiţitură, îşi ia consoarta de braţ şi dispar amândoi.

***

Aceasta este o parte din povestire. Restul va fi citit chiar de către autor în cadrul cenaclului literar de sâmbătă, 11 octombrie, orele 15, la Music Pub Suceava. Ca pe vremuri. Vă aşteptăm.

Anunțuri

2 thoughts on “Iluzii – o mostră.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s