Exorcistul-partea a doua.

Știu clar că mă depășește situația. Nu pot vindeca. Nu pot scoate din comă pe nimeni. Și asta am simțit-o foarte bine când mama s-a chinuit trei zile. Până când lumina aia albă pe care am perceput-o eu atât de intens, a învăluit-o și a luat-o.

 

Îmi acord câteva secunde de judecată clinică rapidă. Tot ceea ce am învățat, toată experiența mea, mă ajută doar să execut câteva manevre de bază. Coma este o stare imprevizibilă. Nu poți ști niciodată cum evoluează.

 

În câteva minute am făcut tot ceea ce a ținut de mine. Mă uit în ochii bătrânei. Scot telefonul din buzunar. Dă din cap.

 

– Nu, îmi spune încet.

 

– E în comă. Poate sta așa câteva zile sau câteva minute. Nu știu. Îl duc la spital.

 

– Nu. E sfârșitul, domn doctor. Nu mai ține decât de Dumnezeu. Semnez orice hârtie. E răspunderea mea.

 

– E a mea, mamă. Ce să fac să te conving?

 

Nu-mi răspunde. Iese din cameră și se întoarce cu o lumânare.

 

– Puteți sta cu mine sau puteți pleca. Eu la spital nu vă las să-l duceți.

 

Mă uit la ea. Mă uit la moșuc. Mă uit apoi în sus. Poate mă vede cel care stă în ceruri. Îmi scot haina și rămân în tricou. Mă uit la ceas. Nu mă las așa ușor. Voi sta ceva vreme la căpătâiul bolnavului. Poate înțelege bătrâna asta că fiecare secundă de viață e responsabilitatea mea. Legal, nu am cum să o forțez. O înțeleg. Mă așez pe un scaun. Ea pe altul. Ne privim câteva minute în tăcere. Îmi iau capul în mâini. Ea le are ocupate cu lumânarea.

 

Măsor din nou tensiunea arterială. Măsor pulsul. Fragil. Ca un izvor care abia își găsește calea printre hățișuri. Bătrâna scoate Cartea. Începe să citească din ea cu glas tare. Despre un tip care făcea minuni. Ce bine ar fi dacă ar mai exista printre noi.

 

Pun o mână pe fruntea bolnavului. Arde. Știu ce urmează. Ridic pleoapele. Ochii îi sunt sticloși. Pupila areactivă. Bătrâna citește. Glasul ei e din ce în ce mai departe de mine. Privirea lui prinde viață. E din nou strălucitoare. Și are aceeași expresie. Totul durează două secunde. Mă întreb dacă nu am halucinații.

 

Se termină totul cu o respirație adâncă. Atât. Un inspir scurt și un expir extrem de lung. Fac resuscitare. Mă chinui până îmi amorțesc brațele. Degeaba. Administrez tot felul de substanțe. Tot efortul meu e în zadar. Bătrâna îmi pune o mână pe umăr. Mă dă la o parte. Lumânarea arde.

 

– Ați făcut tot ce ați putut. Așa a vrut Dumnezeu.

 

Ies afară. Aprind o țigară și trag cu atâta sete încât a ars până la jumătate. Nu știu sigur ce am văzut. Dacă am văzut ceva. Dacă nu cumva îmi joacă mintea feste. Din dorința de a-i salva pe toți. De a mă agăța de viață. De fiecare clipă de viață. Încă două fumuri și jarul îmi arde buzele. Simt frig în fiecare celulă. Tremur cumplit. Așa e când te mănâncă să ieși în tricou direct în ploaia și ceața din noiembrie.

 

Mă întorc în casă. Mă îmbrac. Pun o mână pe umărul bunicii. Arunc o privire plină de regrete către cel care a părăsit lumea asta. Uneori e atât de sănătos să îți accepți neputința. Echilibrul mental poate face minuni în viața unui om. Nu e cazul meu din păcate.

 

Conduc spre dispensar cu o stare de spirit ciudată. Rememorez evenimentele și încerc să îmi explic ce am văzut. Sau ce mi s-a părut că am văzut. Am citit multe despre felul cum reacționează mintea umană în diferite situații. Nu pot să mă împac ușor cu gândul că tocmai mie mi se întâmplă fenomene ce țin mai degrabă de patologia psihiatrică.

 

Ajung. Mă așteaptă multă lume. Inclusiv un reprezentant al poliției. Ce naiba s-a întâmplat?

 

– Bună ziua, spun la toată lumea.

 

Fac semn agentului să mă urmeze. Sigur nu despre probleme de sănătate avem de discutat. Îl invit în birou. Ne așezăm.

 

– Vă ascult, spun încet.

 

– Avem un spânzurat, îmi spune.

 

Minunat. O zi deosebită. Ca vremea. Ca vremurile.

 

– Ce pot face eu? Ați chemat serviciul de medicină legală, bănuiesc. Nu?

 

– Sigur. M-am gândit să vă informez. Și să vă întreb, neoficial, dacă se afla în evidență cu vreo boală psihică.

 

Mă uit la el contrariat.

 

– Știți că nu voie să dau astfel de informații.

 

– Știu. Dar lumea vorbește. A venit de la cârciumă. Nu era mai amețit ca de obicei. S-a așezat la masă. A fumat o țigară apoi s-a ridicat brusc și a plecat. Cumnatul lui, care era la el atunci, mi-a spus că avea ochii strălucitori și privirea fixă. M-am gândit că a fost bolnav.

 

Nu-l mai aud. De când mi-a spus de ochii schimbați. Îl știu pe spânzurat. Nu avea nici pe naiba. Am vorbit de multe ori cu el și chiar sunt convins că era întreg la minte. Aici e altceva la mijloc.

 

– Pot să văd cadavrul? Unde e?

 

– Au venit de la procuratură și de la investigații. Au făcut poze. E acolo, îmi spune. Așteptăm să vină medicina legală.

 

– Vă rog să veniți cu mine. Poate fi important pentru anchetă ceea ce voi vedea.

 

Tace. Nu știu la ce se gândește, dar mă aprobă.

 

– Să mergem.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s