La „canceroși”.

Există oameni cu o asemenea voință de a trăi, cu o asemenea capacitate de a suporta cele mai cumplite dureri, încât în prezența lor nu poți decât să taci și să-i admiri. Practic medicina de mult timp în linia întâi. Am văzut multe. Am rezolvat multe. Nu m-am tocit. Nu m-am închis. Nu m-am blindat cu indiferență, sperând că prin rutină și pagini seci de teorie voi fi la adăpost. Nu! Am curaj să preiau tot. Fiecare privire. Fiecare speranță. Fiecare ultimă secundă de viață.

 

– La a treia perfuzie mi s-a făcut foarte rău, domn doctor. Nu știu ce pun în ea, dar e de nesuportat. În patul de lângă al meu o femeie se chinuia să verse. Nu mai avea ce. Doar o spumă rozie. Atât. Mai încolo, o fetiță tânără. Cheală, domn doctor. Te apucă mila.

 

Lupta unor oameni cu cancerul. Cu chimioterapia. Cu toate reacțiile adverse care apar. Lupta unor oameni cu adevărat de fier. Să fii operat de șase ori. Să faci sedințe de tot felul. Să scapi de infecții. Să te obișnuiești cu tot felul de plase care ți se pun în abdomen. Să faci toate astea și totuși să vii pe picioarele tale la cabinet. Să vorbești cu doctorul tău. Să îi spui tot ce ai trăit. Situații care mă lasă fără cuvinte. Pe mine, medicul. Pe mine, omul.

 

Am fost la Policlinică. La cabinetul de Oncologie. M-a rugat o bunică singură să-i fac o programare. Că ea nu are pe nimeni. M-am dus, deși știam ce mă așteaptă. Știam ce o să văd. Știam că o să culeg priviri care mă vor urmări toată viața. Pacienții nu sunt proști. Fiecare e sigur că dacă ai treabă la „canceroși” nu suferi de vreo răceală. Și nu ai ce să le spui. Nu-i poți privi în ochi, dându-le speranțe false.

 

– Nu o să mă fac bine, domn doctor, nu?

 

Tac. Trag aer în piept și răspund la fel de ani de zile.

 

– O să am grijă să nu te doară.

 

Atât. E mult? E puțin? Nu știu și nici nu contează. E tot ce am.

 

Mi-am cerut permisiunea de la pacienții de pe hol să mă lase să intru un minut. Nu că mă grăbeam, dar chiar nu puteam sta printre ei. Ar fi fost pentru mine eutanasie curată. M-au lăsat. Intru. Vorbesc cu o asistentă. Fac programarea și plec. Totul a durat foarte puțin. Ies. Mulțumesc la toată lumea și mă îndrept spre ieșire. Aud în spatele meu o voce.

 

– Și pe ăștia tineri îi strânge Dumnezeu.

 

M-au lăsat să intru pentru că le-a fost milă de mine. Oameni bolnavi. Cu afecțiuni grave. Mortale. Tăcuți. Fiecare cu speranțele și modul lui de resemnare. Și în toată agonia lor au avut compasiune. Le-a fost milă de mine. Cu toate că ei erau cei care inspirau sentimentul ăsta.

 

Da. Și pe cei tineri îi strânge. De ce? Nu știu. Și nu cred că știe cineva. Cum e să ai 20 de ani și să fii puternic? Să nu fumezi. Să nu bei. Să lucrezi în aer curat. În pădure. Să faci efort fizic zilnic. Să fii tare ca un urs. Să ai 90 de kilograme de mușchi și în două luni să ajungi la 40. De cancer pulmonar. Galopant. Cu evoluție rapidă. Prea rapidă. Cum e să te uiți în ochii unui asemenea om și să știi că-i faci pentru ultima oară antalgice? Om pe care îl cunoști de mic. Pe care l-ai văzut crescând.

 

Agonizezi în propria piele. Așa e. În propriile gânduri. În propriile percepții. Alături de ei. Alături de toți cei pe care Dumnezeu îi strânge. Și nu știi uneori cine e mai fericit. Cei care se sting sau tu, cel care rămâi și ești nevoit să duci trăind toate privirile lor? Ultimele lor priviri. Cel care a însuflețit lutul are un mod tare ciudat de a și-l revendica apoi. Când te aștepți mai puțin.

 

Murim câte puțin din clipa în care ne naștem. Farmecul vieții e dat, pe lângă multe altele, și de faptul că nu știm când se va termina. În fiecare an trecem prin ziua morții noastre. Ce te faci însă când totul e previzibil? Într-un viitor ce se măsoară în luni sau săptămâni.

 

Un copilaș cu o branulă. Nu are mai mult de 3 ani. Doarme în brațele mamei pe holurile spitalului. Mi-am promis de mii de ori să îmi impun să nu mai văd. Ceva însă mă face să mă opresc. Știu ce. Liniștea. Resemnarea. Respirațiile abia auzite.

 

– E răcit tare copilul?

 

– Face febră de ceva vreme.

 

– Nu e nimic. Trece. Mai fac așa copiii.

 

Se scurg câteva secunde. Privesc mama. Ochi încercănați și tâmple albite prea devreme. De suferință. Simt ce urmează și mă prăbușesc în mine.

 

– Nu trece. El e cu leucemie…

 

Stau împietrit și ascult cum totul a debutat cu o durere la un genunchi. Atât. Apoi examenele clinice și paraclinice au găsit ce mi-a spus.

 

Ce cuvinte să spui sau să scrii când Dumnezeu rămâne fără îngeri?

 

One thought on “La „canceroși”.

  1. Dumnezeu isi cheama ingerii acasa , domn doctor ! doar atat …daca am vedea viata si moartea din aceasta perspectiva ..poate ne ar fi mai usor ….si da …sa fim alaturi de cei care sufera si sa ne plangem pe cei care ramanem ….am trecut cu sotul meu prin acest chin cumplit : cancerul ….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s