Mai lasă-mă un vis.

Sunt multe boli pe lumea asta. Boli care aduc suferințe enorme. Boli care mutilează. Boli care poartă în ele doar siguranța morții. Chinul are infinite forme. Una dintre cele mai hidoase e cea din accidentul vascular cerebral. Boala care transformă ființa umană în lut. Să fii imobilizat la pat pentru restul vieții mi se pare cea mai cinică metodă de a anihila mintea și corpul unui om. Să nu poți dispune de propriul tău trup. Să fii prizonier în mintea ta. Să depinzi de ajutorul celor din jur. De la igienă până la alimentație. Să ai în permanență nevoie de asistență medicală. De parcă toate astea nu ar fi de ajuns, ghici ce?, mai apar și complicațiile. De la cele bronhopulmonare până la escare. Ca să nu mai vorbim de cele psihice.

Felul în care practic eu medicina de linie întâi presupune multe consultații la domiciliu. Acolo văd pacientul în mediul lui. De acolo îmi iau cele mai prețioase informații. Acolo mă sparg în mii de bucăți de suflet. Acolo mă văd în cioburi de oglinzi. Așa sunt privirile pacienților terminali sau ale celor paralizați complet. Pot să închid ochii dar nu pot închide simțurile.

Camera miroase a dezinfectant. E aerisită. E luminată. De afară se aud câteva glasuri de copii. Un televizor cu sonorul la minim pe un perete. Un cuier de fier de care leg flacoane perfuzabile. O masă plină cu medicamente, mănuși, pansamente, spirt și soluții dezinfectante. O mogâldeață într-un pat. Doi ochi mari și goi care se agață de fiecare gest al meu. Așa comunicăm. Doar din priviri. Nu am nevoie de ajutor. Îl întorc eu pe toate părțile și caut plin de speranță semnele că unele escare evoluează spre bine. Găsesc câteva. Îmi permit un zâmbet. Primesc înapoi o strălucire în ochii mari. Brusc au încetat să mai fie goi. Nu e recunoștință. E bucurie. Pentru mine. Pentru eforturile de până acum. Nu e speranță. Că nu mai există demult. E doar un vis. La asta i se rezumă viața acum.

Mâinile mele aleargă pe toate rănile. Din păcate, suntem cunoștințe vechi dar știm să ne facem concesii. Termin de pansat. Pornesc perfuzia și mai zăbovesc câteva minute, uitându-mă în ochii mari și goi. Nu îmi poate vorbi. Mă aude însă. Între noi nu e loc de ascunzișuri. Nu l-am mințit și nici menajat. I-am spus doar că răbdarea mea e infinită. Că nu se va stinge plin de răni și în chinuri. Scot stetoscopul și ascult cel mai frumos zgomot din lume. Ritmul cardiac. Un mușchi cât un pumn care poartă în el un vis. Visul unei seri de toamnă pentru mine se numește viață.

Mai lasă-mă o secundă de eternitate, Doamne! Mai lasă-mă o veșnicie de tăcere. Mai lasă-mă un infinit covor de frunze. Mai lasă-mă un vis. Un vis plăsmuit de un pumn de carne care se mișcă de 80 de ori pe minut între două perfuzii și câteva cioburi de priviri din ochi mari și goi.

Stau și privesc la serul cu antibiotic care curge delicat, picătură cu picătură, într-o venă care abia mai suportă toate intruziunile mele. Nu pot pleca. Nu până reușesc să închid toate imaginile astea într-un colț de minte care nu doarme vreodată. E singura cale de a-mi păstra sănătatea mintală și optimismul.

Încet, încet redevin doar un profesionist. Perfuzia s-a terminat. Și vizita mea.  Una din multe. Știu că nu simte, dar îi strâng mâna și mă retrag. Afară e un aer plăcut de toamnă iar eu am gândurile umede de la ploile pe care le port în mine. Oare ce va fi mâine?

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s