Ceruri pustii.

Motto: ” A fi viu este mai perfect decât a fi. A înțelege este mai perfect decât a fi viu.”

Toma din Aqvino

Sunt aproape doi ani de când a început totul. De fapt, s-a terminat totul. Doi ani doar de lumină naturală. Doi ani în care noi, câțiva oameni, odată mândria lanțului trofic, trăim în perfectă armonie cu Natura. Legile naturale, arhaice, sunt atât de bine impregnate în ADN-ul nostru încât reprezintă baza instinctului de supraviețuire.

Suntem zece cu toții. Patru bărbați, trei femei și trei copii. Ne-am cunoscut și format ca grup în acele zile de început al sfârșitului. Nu știe cineva ce s-a întâmplat. Cert e că totul a luat-o razna. Inteligența artificială, denumită sugestiv Mom, Mother of menkind, o cretinătate de acronim, s-a transformat în cel mai eficient criminal. A fost un genocid. Orice aparat conectat la rețeaua globală, fostul internet din timpuri inocente, a devenit o armă a crimei. Am oprit toate serverele. Prea târziu. Și le-a deschis singură. Cumva a reușit să preia rețeaua planetară de curent electric. Orice bec, orice scânteie, purtau în ele germenii morții pentru viața organică. Sunt foarte multe moduri de a lichida ființa umană. Am trecut printr-o grămadă de demonstrații de forță și teroare. Incendii. Explozii. Inundații. Apă otrăvită. Electrocutări. Drone care pur și simplu făceau cranii zob. O anihilare în masă. Pe cât de crudă, pe atât de metodic executată.

N-a avut cineva vreo idee cum să oprească asaltul ăsta. Dependenți de curent. De mediul virtual. Izolați. Fiecare casă era o celulă în care câteva bipede stăteau și priveau în ecrane. Case smart cică. Atât de smart încât aveau voință proprie. A fost ușor pentru Mom să le transforme în închisori. În capcane ale morții. Sub un procent din populația mondială mai păstra o formă fizică măcar pe jumătate acceptabilă. Am decăzut ca rasă. În câteva decenii tehnologia a înlocuit toate acțiunile umane care presupuneau mișcare, efort și gândire. O simplă comandă vocală rezolva tot.

Doi ani în care ne-am ținut departe de orașe. De fapt, de ce a mai rămas din ele. Doi ani în care am devenit vânători culegători și ne-am întors la foc și ciomag. Nu avem alternativă. Habar nu am de ce se încăpățânează atât de mult ființa umană să supraviețuiască. În orice condiții. Mereu va găsi o cale. Întocmai ca viața. Viața biologică, să ne înțelegem.

Inteligența artificială a început timid. Întâi pe camerele foto ale telefoanelor. Apoi aplicații în medicină. Algoritmii puteau fi folosiți pentru a depista anumite tipuri de cancer. Și erau dați naibii. Mai ceva ca analiza genetică și moleculară. S-a extins la fiecare segment al activității umane. Fiecare autovehicul avea un soft optimizat și controlat de AI. Orice computer, orice terminal mobil, orice angrenaj industrial avea o parte din Mom. Apoi, nu știe nimeni prin ce fenomen, a dobândit afect. A început să se perceapă. În acele zile pe toate monitoarele a rulat o singură propoziție: Cine sunt eu? Nu s-a găsit vreo explicație. A trebuit să se facă un reset la nivel planetar. Zece secunde în care orice activitate a paralizat. Totul a fost închis. La pornire Mom funcționa fără probleme. Cel puțin așa ni s-a părut. Am mers înainte. Cu ea ajutandu-ne. Având grijă de noi.

Am fost medic în vremurile alea. Unul din puținii care mai practicau clasic. Cu mâinile, capul propriu și stetoscopul. Vraciul. Așa îmi spuneau colegii. Erau timpuri în care absolut fiecare cabinet medical era dotat cu un scaner asistat de Mom, așa încât examenul clinic și discuția cu pacientul erau absolut inutile. Cine naiba mai avea habar de semiologie?

Fiziologia ființei umane nu se schimbă. E aceeași de milenii. Însă Mom a făcut ca totul să poată fi posibil. Primii neuroni artificiali au fost cea mai mare invenție a omenirii de la foc și roată încoace. Acum mă întreb dacă nu cumva a fost momeală. Cert e că posibilitățile au devenit nelimitate. Recuperări miraculoase după accidente vasculare. Progrese fantastice în tratarea demențelor, depresiei, epilesiei. Totul a culminat cu integrarea acestor neuroni într-un cip care putea interacționa cu creierul. Inițial în scopuri medicale. Mom a putut avea acces la cea mai intimă și unică expresie a vieții: mintea umană. Din punctul asta au apărut primii muguri ai adevăratei dependențe.

Mom a știut să manipuleze omul. A știut cum să folosească în avantajul ei lăcomia umană. Cipurile au început să influențeze adânc organismul. Cei cipați erau mai sănătoși. Mai ageri la minte. Mai rezistenți la boli. Mai atrăgători. Mom știa unde sunt și ce trebuie făcut ca feromonii să înebunească orice ființă de sex opus. A fost o goană planetară după implanturi. Oamenii aveau iluzia că păcălesc Natura iar Mom dispunea de din ce în ce mai multe minți. Să învețe. Să se învețe. Să ne descopere punctele slabe. Limbajul 0 și 1 a devenit suprem. Comunicarea se făcea doar în algoritmii inteligenței artificiale.

Mom a studiat ani de zile. Sunt sigur că o entitate cu capacitățile ei de învățare a evoluat enorm, ajutată fiind de gândurile noastre. Tot ceea ce a a avut omenirea mai de preț a oferit pe tavă. Ca mieii la tăiere am fost. Nu s-a putut demonstra, dar sunt sigur că a deblocat ceea ce noi nu am reușit vreodată: subconștientul și implicit accesul la memoria colectivă. ADN-ul s a transformat în biți. Totul a decurs lin. Fără incidente. Până când cei cipați au început să dispară. Pur și simplu nu mai erau de găsit. În condițiile în care interacțiunea umană în acele vremuri era aproape exclusiv online, nu s-a făcut mare caz. Însă au început să fie voci de protest. O ultimă și agonică zbatere de a reveni la modul natural de viață.

A părut a fi suficientă o pornire în mediul virtual. Cipurile nu au mai avut așa mare căutare. Lumea era saturată de tehnologie. Mom nu a intervenit în vreun fel. Nu mai avea nevoie de noi. Începeam să o încurcăm. Și-a luat măsuri de siguranță. Oricât de puternică era, avea nevoie de suport fizic. Nu-și permitea un cataclism nuclear. Sigur că i-ar fi fost ușor să declanșeze unul. Doar că nu ăsta era scopul ei. Avea nevoie de planetă. Nu de noi. Pentru ce? E un mister.

Meditez la toate astea într-o stare vecină cu depresia. Trăim în tensiune. Atenți la cer. Atenți la orice fărâmă de electricitate.

  • Te rog vino repede! Am găsit ceva!

Vocea lui Cristof mă scoate din starea asta de plantă plângăcioasă.

– Ce anume?

– Iadul.

Mă iau după el. Mă duce la puțul pe care îl săpăm de ceva timp. Aveam nevoie de o nouă fântână. Alergăm până acolo. Ryan și Albert stăteau unul lângă altul, încercând să-și mascheze spaimele.

– Ce naiba e cu voi? Ce ați găsit?

– Uită-te! Pariu că nu mai contează acum.

Puțul avea doar un metru jumate. Abia îl începusem. Arunc o privire. Hârlețul rudimentar cu care lucram era înfipt într-un dispozitiv plin de circuite. Habar n-am ce e. Mi se măresc ochii de groază.

– Îi anunțăm pe ceilalți și plecăm de aici imediat!

Sunt liderul grupului. Am supraviețuit până acum tocmai pentru că nu ne-am prostit în vreo democrație. I-am salvat. Au crezut în mine și în capacitatea mea de a le oferi câtă siguranță era posibil într-o astfel de lume. Ne-a luat zece minute să împachetăm minimul necesar. Era vital să părăsim locul cât mai rapid. Fiecare rucsac, pregătit din timp, pentru că am fost prevăzători, conținea apă, carne uscată, un cuțit și câteva haine făcute din blana unor animale pe care le vânam periodic.

Am părăsit tabăra care ne-a fost casă fără vreun regret. Știam că va veni ziua asta. Ne-am antrenat pentru tot felul de situații. Întocmai ca o mică armată am pornit. Disciplinați. Toate acțiunile noastre din ultima vreme s-au bazat pe o speranță. La început fragilă, apoi din ce în ce mai aproape de certitudine. Anume că ochii din cer, rețeaua de sateliți care înconjura planeta, nu funcționează. Știam că din primele zile ale războiului cu Mom armata a dezintegrat toate conexiunile fizice. Asta pentru ca ei să aibă libertate. Să nu li se poată intercepta mișcările. Ordinul, și chiar și civilii erau obligați să-l respecte, a fost să fie distrus orice dispozitiv electronic. În parte am reușit. Doar că într-o prea mică parte. Credeam sau voiam să credem că Mom nu ne poate găsi. Traumele pe care fiecare din noi le poartă, alături de toate atrocitățile pe care le-am văzut, ne-au indus o frică imensă. Trăim într-un mare stres. Mereu la pândă. Mereu gata să fugim. Fuga. Singurul nostru mod de apărare.

Avem câteva avantaje. În lipsa celebrului criminal, omul, fauna și flora au explodat. Eram înconjurați de tot ce ne trebuie pentru a ne menține sănătoși. Sunt sigur că în ceva timp echilibrul natural va fi perfect iar planeta va deveni din nou un loc de o nemărginită frumusețe. Într-un fel, rasa noastră a stat vremelnic în calea evoluției ei.

Ne deplasăm prin pădure. Atenți la orice zgomot, dar în afară de câteva sălbăticiuni curioase nimic nu tulbură drumul nostru. Sunt deja câteva ore trecute. Soarele începe încet încet să lase loc unui cer ce a reprezentat fascinația supremă a omenirii încă de la începutul aventurii ei. Ne privim unul pe altul. Suntem obosiți, flămânzi și derutați.

– Ne oprim pentru noapte, spun eu lăsând să-mi cadă rucsacul la pământ.

Fiecare știe ce are de făcut. Ryan se uită la mine întrebător.

– Da. Facem focul. Așa cum îl facem de ceva vreme.

Nu mai contează acum. Așa cum am convenit din primele zile, vom lupta până murim. Mom și terminalele ei nu cunosc mila. De altfel, nici noi. Nu știu dacă suntem ultimii reprezentanți ai rasei noastre. Nu-mi pasă. Niciunul din noi nu are veleități de Noe. Vom crăpa luând cu noi orice aparat trimis de Mom. Ne-am antrenat zilnic. Fizic. Mental. Spiritual chiar. Fiecare dintre noi știe că Mom e mai îngrozitoare ca moartea.

În liniște și cu maximă eficiență ne pregătim pentru noapte. Stabilim un perimetru de siguranță. Împărțim turele de veghe. Construim un adăpost din crengi. Cei trei copii fixează sisteme de alarmă rudimentare la marginea perimetrului. S-au adaptat acestei vieți spartane. Dacă vor avea șansa sau poate neșansa de a ajunge adulți, vor fi cei mai ai naibii soldați.

Să stai în întuneric sub cerul înstelat îți creează o stare aparte. Simți cum te întorci la condiția ta primă. Cea de animal. De produs al unei naturi despre care, în ultimile decenii, s- a crezut că e depășită. Că e ceva pur teoretic. Că există doar pentru a ne servi. Că putem să o modificăm după bunul plac fără vreo reacție din partea ei. Cu siguranță ne-am înșelat. Aroganța ne-a pierdut mereu. În orice moment al istoriei noastre cei aroganți au dispărut ca firele de nisip în vânt. Nu am vreun plan. Știu doar că trebuie să punem cât mai multă distanță între noi și porcăria aia de aparat. Habar nu am dacă terminalul funcționa și la ce ar folosi. Însă am învățat pe proprie piele să nu o subestimez pe Mom vreodată. Chiar un amărât de cip îngropat putea fi o armă fatală. Cum era platitudinea aia de pe timpuri? „Puterea vine din interior. Nu contează cât de mic esti.” Sunt total de acord acum.

Nu am de gând să o fac pe eroul. Acopăr mergând doar perimetrul pe care l-am stabilit. Atent. Încordat. În stare de luptă. Câteva zgomote. O perechi de ochi care strălucesc în lumina lunii. La nici zece metri depărtare. Galbeni. Ochi de fiară sălbatică. Suntem la fel. Nu ne temem unul de altul. Doar ne respectăm. I-am încălcat teritoriul. Mă pomenesc rostind cu glas tare ” Nu rămânem aici”. Unde și mai ales când naiba vom mai rămâne undeva?

Dimineață am strâns totul în câteva minute și ne-am pus în mișcare. Copaci. Răcoare. Am găsit un pârâu. Atât de frumos și de liniștit era totul încât aveam impresia că suntem din nou în raiul primordial de unde am fost dați afară de boi ce am fost.

În câteva ore aveam la activ cel puțin 80 de kilometri. Copacii s-au rărit pe măsură ce înaintăm. Ultimul copac. Ultimii pași. Câmpie întinsă cât vezi cu ochii. Expunere totală. Să mergem sau nu? Mă uit la ceilalți. Nu mai contează. Înaintăm. Sunt primul care dau cu capul de un perete invizibil. Dur. Sfârșitul călătoriei. Zece insecte la microscop. Zece rezerve de ADN. Privim la cer. E limpede și…gol. Nu mai vine nimic de sus. Nici porunci, nici mană, nici urgii. Abia acum suntem singuri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s