Acolo unde asfaltul întâlnește pădurea.

Mai întâi au fost doar câteva zvonuri. Cum că în China a apărut un nou tip de virus. Un SARS sau un MERS. Ce mare scofală? Asiaticii sunt obișnuiți cu astea. Așa cum sunt obișnuiți cu carnea de liliac, creierul de maimuță și alte chestii absolut dezgustătoare pe care le consideră delicatese. Curios de ce naiba nu le place mămăliga. Că tare bine s-ar asorta. În plus, dacă e să dau crezare zvonurilor cum că virusul ăsta a sărit de la animale la om, mămăliga îi scutea de multe porcării. Dar, ce să faci?, globalizarea se pare că nu se referă doar la rasa umană. Și microbii devin cetățeni universali. Migrează unde vor. Chiar de la o specie la alta. Mâine poimâine o să vedem cum migrează pinguinii în Sahara și cămilele la Polul Sud. Tot în numele globalizării. Ar fi tare, nu?

 

Zvonurile s-au confirmat și a fost o al dracului de nasoală epidemie în China. Apoi au început italienii să anunțe că se confruntă cu o gripă atipică și că se moare pe capete. Cât din cauza faptului că nu știu cum să gestioneze așa ceva, cât din cauza sistemului sanitar depășit. Criza asta a prins lumea medicală în fundul gol din punct de vedere al resurselor. Asta pot accepta ușor. Ce nu înțeleg e de ce mama naibii nu se fac autopsii? Examenul anatomopatologic ar desluși cel mai bine cum și ce se întâmplă în condițiile în care te confrunți cu o boală pe care nu o înțelegi pe deplin. Dar nu! Ai crăpat de covid, te împachetează și în câteva ore ești deja în groapă în sicriu sigilat. De ce? Că doar nu suntem cu medicina în vremea ciumei. Poate o să apară o explicație. Mă îngrozește faptul că în fața unei asemenea situații nu se aplică principiile științifice până la capăt. Cu jumătate de știință și jumătate de act medical singura ta scăpare e norocul.

 

Sigur că porcăria asta de boală a ajuns și la noi. Mai întâi timid apoi din ce în ce mai agresiv. Ce să faci? Să interzici propriilor votanți să se întoarcă la casele lor? Sigur că nu. Sistemul sanitar al României e la fel cum e totul în țara asta. La nivel de vrăjeală. Și la Suceava s-a simțit din plin. Nu pot nega evidența. Spitalul județean, zis de Urgență, zis și Sfântul Ioan cel Nou, a declanșat catastrofa epidemiologică, așa cum au etichetat-o mulți. Săracul Sfânt Ioan. Halal brand a mai ajuns. Și cică mergi acolo să te tratezi. Eu unul m-am lămurit. Drept consecință a actului medical „în condiții de antisepsie” practicat în această instituție, ce să vezi?, guvernul a instituit carantina.

 

– Treceți!

 

Vocea soldatului mă scoate din meditație. Am condus din reflex. Am pus pe bord, tot din reflex, actele care atestă că sunt medic și pot trece de punctul de control. Mă duc la serviciu. În afara ariei carantinate. Că nu m-am ascuns în spatele unui ecran așa cum mulți au făcut. Lucrez de 20 de ani. Am văzut multe. Am luat în freză tone de microbi. Am consultat pacienți cu gripă, tuberculoză, râie, viroze de tot felul. Am pansat plăgi zemuinde. Am drenat puroaie. Am limitat infecții dubioase la diabetici. Consult în medie 40-50 de pacienți zilnic. Și n-am pățit ceva vreodată. La fel, nu a plecat cineva infectat din cabinet. Că m-a dus naibii capul să iau anumite măsuri și să lucrez îngrijit. Că am învățat la grădiniță (și asta făcută în Ițcani, nu la nu știu ce fiță din zilele noastre unde merg tot felul de „prințișori și prințesici”) să mă spăl pe mâini! Și am făcut-o după fiecare consultație. E mare lucru, nu?

 

Nici nu mai contează acum cine ce a greșit. Nici nu mai contează acum faptul că a ieșit la iveală incompetența unora. Știam toate astea. Știam cât de buni sunt unii sau alții. Știam cine e pus politic într-o funcție cu care nu are vreo tangență. Știam cine cunoaște medicină și cine a ajuns cadru medical prin corespondență. Că doar m-am lovit și de unii și de alții zilnic. În medicină, ca și în viață, orgoliul e pe măsura prostiei. Doar că în medicină astea omoară. La propriu. Din păcate nu pe posesorii acestor „calități”. Din mare păcate, dacă mă pot exprima așa.

 

Drumul e liber. Sunt doar câteva mașini. Îmi place la nebunie. E ca în The walking dead. Apocalipsa zombi. Pustiu. E atât de seducătoare starea asta încât intru în ea imediat. Sunt singur. În căutare de resurse. Am experiență. Sunt rapid. Am pregătire sportivă. Am un tipar în gândire care mă face să îmi dau seama într-o secundă cum să-mi creez avantaje. În orice situație. Nu sunt un animal social. Îmi place publicul, dar nu îmi place în public. Prefer pustietatea. Și sinceritatea singurătății mele. Ce naiba? Doar am scris Invazia zombi – Ghid de supraviețuire, nu? Credeți că acolo sunt aberații? Lăsați-vă un pic mintea să zboare. Dacă în loc de corona, aveam de a face cu virusul Z? Așa începea totul. Cu sistemul medical prăbușit. Cu armata pe străzi. Cu izolare și carantină. Până izbucnea haosul.

 

Îmi forțez mintea să se liniștească. E periculos să mă las distras de asemenea gânduri la volan. Opresc în locul pe care îl știu și îl plac de când fac drumul ăsta. Acolo unde asfaltul întâlnește pădurea. E o feerie indiferent de anotimp. Am nevoie de câteva minute. Cobor. Trag aer în piept și mă uit la copaci. Mintea mi se golește. Pulsul e minim, bradicardic cum sunt. Gândurile curg întocmai ca fotonii pe frunze. Când energie, când materie. Fascinantă particulă. Mă fac stană de piatră. Așa mă încarc. Suspendând conștiința. Timpul. Percepțiile. Lăsând doar chimia să-și facă magia în marea pungă de apă care sunt. Mă rog, nu așa mare, că la dimensiunile cu care mă laud acum, cam două căni jumate mă reprezintă.

 

Simțurile îmi revin. Privirea îmi e atrasă ca un magnet de cei mai limpezi ochi albaștri de pe planetă. În fața mea stă o fetiță. Nu are mai mult de 7 ani. Îmi întinde o mânuță pufoasă. Mă aplec să o prind. Dispare. Am prins doar aerul. Infestat cu corona, nu? Așa cum ne spun autoritățile. Că e transmitere comunitară și fragmentul ăsta de material genetic sare de pe unde nici nu gândești. Off! Cum naiba să-i mai cred?!

 

 

 

 

***

 

 

 

Scriam într-o vreme povestiri SF. Bântuiam pe blog zilnic. Mă urmăreau câteva sute de oameni cărora le-am mulțumit și le mulțumesc din toată inima. Mi se părea că sunt scriitor. Vorba aia. „Sunt scriitor, am un blog. Da. Și eu sunt pilot, am un moped”. Nu mi-am făcut iluzii de consacrare. Scriam ca o eliberare. Ca o exorcizare. Scriam pentru că pur și simplu cuvintele erupeau. Acum nu mai erup. Acum le caut. Încerc să le ademenesc. Să le fac să mă macine și să mă biciuiască. Gândeam în imagini. În fracțiuni de secundă. Oare ceea ce am văzut pe șosea, ochii ăia fascinanți, se încadrează tot la capitolul imaginație? Naiba să mă ia dacă știu.

 

Opresc mașina în fața dispensarului. Am ajuns prea devreme. Sunt nevoit să aștept. Că, nah, e pandemie și sunt reguli stricte. Impuse de mine, e adevărat, dar tocmai de aceea eu sunt primul care trebuie să le respecte, nu? Până la ora 8 nu am ce intra. E în funcțiune lampa cu ultraviolete. Așa începe și așa se încheie ziua de consultații. Mă uit la ceas. Cadranul verde al acestuia îmi spune că e fix. Mi se deschide. Trec prin rutina zilnică. Îmi pun masca pe figură. Calc de câteva ori pe covorul special. Costă o căruță de bani și mustește de clor. Mă dezinfectez pe mâini. Cu substanțe virucide. Mi se ia temperatura. Sunt în regulă. Îmi pot continua drumul.

 

În cabinet e un iz de ozon, semn că lampa cu radiația UV chiar e pe bune, nu doar un bec. Mă spăl pe mâini. Mă schimb. Complet. Costumul și halatul sunt sterilizate zilnic. Ca și papucii speciali pe care-i folosesc. Mă spăl din nou pe mâini. Dau drumul la calculator. Tastatura și ecranul sunt, cum altfel?, dezinfectate în fiecare oră. De-ar merge, Doamne!, SIUI-ul. Ca să nu mai bisericesc și azi. Că e mai mare „dragul” să faci eforturi să vii, să aloci sume considerabile pentru a lucra în condiții sigure și să constați că ăștia care se ocupă de mentenanță suferă de nesimțire cronică. Acutizată frecvent.

 

E o zi bună. Funcționează. Ciudată țară. Să ajungi să te bucuri pentru lucruri normale. Că lucrezi. Că nu te faci de rușine în fața pacienților. Că nu acumulezi nervi și frustrări care în timp se vor transforma într-un frumos diabet sau infarct miocardic sau accident vascular cerebral. Asta în timp ce unii iau sporuri de limbi străine, făcând nimic prin birouri inutile. Oare se încadrează și limba română printre ele? Nu m-ar mira. Că-i cunosc foarte bine pe îmbuibații ăștia.

 

Încep activitatea. Am multe de făcut. Pacienții, spre imensa mea recunoștință, s-au adaptat. Din bun simț. Din respect. Din frica de infecție. Circuitul e clar. Pe o ușă intră iar după consultație ies pe alta. Câte unul. Respectând procedurile prin care am trecut și eu. Mă mișc cât pot de repede și eficient. Orice ar spune autoritățile, medicina nu se poate practica online. Sau cel puțin eu nu pot. Contactul uman îmi e esențial. Dacă nu „simt” pacientul, dacă nu palpez, ating, ascult fiecare inflexiune a vocii, a ritmului respirator precum și zgomotele cardiace, nu mă apuc sa tratez. E atât de simplu.

 

Timpul zboară. Rezolv multe. La fiecare oră aerisesc 10 minute. După fiecare consultație mă spăl pe mâini, dezinfectez spațiul și instrumentele. Schimb masca la jumătate de oră. Am creat un cabinet sigur. Am creat circuite. Pot lucra fără stres. Însă cu maximă atenție. Ziua se încheie cu aceeași rutină cu care începe. Îmi e ușor. E ca în sport. Mișcările devin automatisme. Și le execuți precis de fiecare dată dacă le faci zilnic.

 

Reiau drumul. În sens invers. Știu că voi trece din nou prin punctul de control. Nu am ce comenta. Regulile sunt foarte stricte. În armată nu e loc de vrăjeală. Oare de câte dezastre mai avem nevoie pentru a învăța disciplina? Suntem o populație debusolată care urlă mereu că are doar drepturi. Propria prostie, superficialitatea, răutatea și hoția genetică sunt chestiuni pe care le ignorăm cu bună știință. În schimb ne pricepem la orice. Mai puțin la igienă și bun simț.

 

 

 

 

***

 

 

 

Armata a preluat conducerea spitalului. De la o echipă interimară de management care nici măcar un necesar de materiale nu a fost în stare să prezinte. Asta apropo de autoritate și de profesionalism. Cât de greu poate fi să aduni șefii de secții și să îi rogi să își facă toate calculele? Să știi măcar de ce ai nevoie. Se pare că foarte greu. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că prima conducere a chemat tot personalul la o ședință. Într-o dimineață. Claie peste grămadă. Infectați cu sănătoși. Câtă minte să ai în cap ca să faci așa ceva? Câtă minte să ai în cap tu, cadru medical, să mergi ca oaia la așa ceva? Sfidând tot ceea ce se presupune că ai învățat despre trasmiterea bolilor infecțioase. Delirul a fost atât de acut, încât până și cei care se aflau în autoizolare la domiciliu ar fi fost obligați să vină, ignorând, bineînțeles, dosarul penal care-i păștea. Sigur, destepți asimptomatici. Toți berbecii ăștia. Plini de impresii. Trăind cu „complexul lui Dumnezeu”, că salvează ei vieți, dar tremurând în izmene în fața șefului. Din cauza lor s-a dus naibii spitalul decorat pentru clădiri anul trecut. Și odată cu el municipiul și opt comune limitrofe. Pariu că nu va răspunde cineva?

 

Orice tuse și orice febră a fost tratată și judecată drept covid. Am un pacient, tușitor cronic, pe care dacă-l trimit cu vreo urgență, să zicem un infarct, și-l aud ăia cum tușește, îl pun direct pe secție covid. Și din păcate, de acolo nu mai iese viu. Foarte multe greșeli în abordarea unor cazuri au fost. Foarte multe greșeli și sincope în comunicare. În raportările cazurilor. Sunt sigur că tot foarte multe greșeli, cel puțin în primele zile, s-au făcut și la recoltarea și interpretarea testelor. Totul a fost un cerc vicios. De ce? Din cauza prostiei în care trăim. Din cauza faptului că „merge și așa”. Din cauză că unii nu au avut sânge în trompă să inspecteze vreodată în mod obiectiv resursele și circuitele din spital. Din multe alte cauze de care nu pot vorbi.

 

Roțile mașinii tocesc drumul pe care-l fac de 20 de ani. Furat de gânduri și de frustrări am ajuns în oraș. Mă bântuie fetița cu ochii albaștri. Cine e? E doar o plăsmuire a minții mele? Oare o voi mai vedea? Întrebări fără răspunsuri. O tensiune psihică imensă. Știu ce am de făcut ca să mă eliberez. Opresc la sală. Dacă relaxezi fizicul, mintea îl va urma. Endorfinele își fac treaba de fiecare dată.

 

Încep cu coarda. Sar 15 minute. În pașii de boxer. Până începe sângele să invadeze fiecare fibră musculară și inima să ajungă la un puls de peste 100. Așa cum l-am văzut pe Gennady Golovkin făcând. Un boxer elegant și un gentleman desăvârșit în afara ringului. Vin primele valuri de transpirație. Nu sunt impresionat. Nu mă opresc. Îmi amintesc câteva cuvinte care mi-au marcat fiecare activitate sportivă. „Nu mușchii te vor duce în runda a zecea ci picioarele și inima.” Trag de mine fără vreo milă. Deplasare. Box cu umbra. O mie de abdomene. Abia apoi îmi pun mănușile și trec la sacul greu. Acolo din nou îngheață timpul. Stânga. Dreapta. Croșeu de stânga. Toate cu eschive și cu coordonare între ochi, brațe, picioare. Fiecare unghi trebuie deschis cu mișcarea corectă. Sunt acțiuni pe care nu le mai gândești. Automatisme. Așa cum vă spuneam că fac și la cabinet.

 

Fiecare lovitură mă dezarticulează. Fiecare contact al mănușilor cu sacul dur, nisip amestecat cu rumeguș, învelit în piele groasă, neprelucrată, mă face să cred că am deja sânge în palme, nu transpirație. Nu mai contează. Le scot cu dinții și încep să lovesc cu mâinile goale. Abia acum durerea capătă accente rafinate. Respirația scurtă, aproape de edem pulmonar acut, ritmul cardiac aproape de tahicardie ventriculară, agonia lombricalilor și caznele metacarpienelor mă fac să mă opresc. E suficient pentru azi. Mă prăbușesc pe banca pentru abdomene și aștept ca mintea și corpul să treacă de la starea de om al cavernelor la cea de sapiens sapiens, cică. Slabe șanse, nu? Așa cred și eu.

 

Cu mișcări lente îmi aprind o țigară. Fumez și privesc în tavan. Fumul îmi face bine. Contrar opiniei generale.

 

– După așa un efort nu ar trebui să fumezi.

 

Mi-a căzut țigara din gură. Am sărit în picioare și instinctiv m-am pus în gardă.

 

– Ia țigara de jos până nu dai foc la ceva pe aici.

 

O voce de copil. De fetiță. Îmi e clar. Halucinațiile continuă. Mă conformez. Sting fumigena și mă uit în jur. E așezată pe scaunul helcometrului. Mă privește amuzată.

 

– Eu sunt Ilinca.

 

Nu am ce face. Schizofrenie sau nu, singura mea opțiune e să intru în joc.

 

– Nu e frumos să mă urmărești, spun eu sever.

 

– Tu m-ai chemat.

 

– Cum?

 

– De fiecare dată când oprești acolo.

 

Mă fascinează. Mă privește intens. Mă studiază. Ma invadează. Toate astea însă îmi dau o stare de calm. O stare de siguranță. Atât de mari încât încep chiar să mă simt în largul meu vorbind cu… Ah! Aici e buba. Cu mine? Cu o expresie a conștiinței mele? Cu o halucinație? Cu o fantomă?

 

– Ce ești tu? Mă aud spunând.

 

– Ai răbdare. Joacă-te cu mine.

 

– Ce joc vrei să jucăm?

 

– Tu miji. Eu o să mă ascund și tu o să mă cauți.

 

Îmi întinde din nou mânuța pufoasă. Ating aerul. Dispare lăsând doar o șoaptă în urma ei. „Găsește-mă!”

 

 

 

 

 

***

 

 

La nici 20 de kilometri de cabinetul meu se află Spitalul de Psihiatrie Siret. Ospiciul ăsta mi se pare acum cea mai valabilă opțiune de domiciliu. Secția „fără clanță”. Cu pereți capitonați. Mă simt ca ăla despre care spune lumea că „l-au prostit cărțile”. Meditez foarte serios la a cere ajutor specializat. Însă înainte de asta am de făcut ceva. Să mă asigur că nu mă internez sănătos la cap. De fapt, în zilele astea de pandemie, cred că îmi vor pune diagnostic de covid nu de vreo tulburare mintală serioasă.

 

Sunt deja în mașină. Scot pachetul de țigări și telefonul. Deschid netul. În câteva minute mi se confirmă că sunt departe de a fi schizofrenic. Paranormal, (pari, pari), da. Dar nu candidat la balamuc. Trag fum în piept și strivesc accelerația. Mașina nu protestează și începe să înghită kilometri. Nu mi-au plăcut vreodată cimitirele și nici zgomotul neoliticului cu care răposatul e condus la festinul viermilor. Și totuși îmi calc pe inimă. Doar am de jucat un joc, nu?

 

Așa cum spun într-un roman viitor, începe să plouă cu întuneric. Parchez la ceva distanță de locația macabră în care merg fără vreo bucurie. Sar gardul. Ce mai, noaptea ca hoții, nu? Am toate șansele să îmi petrec seara dând explicații șefului de post. Sunt în cimitirul din comuna de lângă cea în care am cabinetul. Pașii mă poartă printre cruci. Un simț aparte, pe care-l credeam pierdut demult, mă ghidează. În câteva minute citesc pe monumentul care răsare dintr-o mare de flori: Ilinca Lavinia Petrov. 05. 12. 2003- 26. 05. 2020. Deasupra datelor scrie INRI. Adică Iisus Nazariteanul Regele Iudeilor. Mă abțin să-L întreb dacă-i place situația asta. Cine sunt eu să mă iau de piept cu Creatorul? Chiar când acesta e de o cruzime fără margini. Asta înseamnă „Lăsați copiii să vină la mine”? Asta o fi „cauza primă a tuturor perfecțiunilor”? Alt sfânt care s-a înșelat amarnic. De data asta din Aqvino, nu din Suceava carantinată.

 

Zâmbesc amar și mă așez pe o băncuță din fața mormântului. Florile sunt proaspete. Cineva probabil că le aduce periodic. Suferința e desenată cu polen și clorofilă. Și mai zic unii cât e de frumoasă viața.

 

– M-ai găsit.

 

Nici măcar nu tresar.

 

– S-a scris mult despre tine. A fost ușor.

 

De data asta îi întind eu mâna. Mi-o prinde. Și sunt în stare să o simt. Stăm așa o vreme. Două lumi unite printr-un influx care scapă oricărei percepții umane obișnuite. Nu am nevoie de vreo explicație. Știu din experiențele mele anterioare că a înțelege pe deplin lumea în care trăim e imposibil. Sunt atâtea forțe, atâtea energii, atâta infinit în fiecare din noi încât toate astea țes o pânză din care integrăm conștient doar o parte de ordinul micronilor.

 

– Te rog să mă ajuți să privesc cerul.

 

– Și apoi?

 

– Apoi voi pleca la stele.

 

– De tot?

 

– Până mă vei găsi din nou.

 

Dispare. Câteva secunde îmi sunt suficiente să iau o decizie. În țara asta în care toți suntem potențiali penali, mai contează dacă devii pe bune așa? Oricum mori cu dreptatea în mână, indiferent ce fapte ai comis sau nu. Fapta mea, profanarea de morminte. E o liniște enervantă. La fel ca întunericul. Luna însă îmi e aliat. Îmi vin în minte două cuvinte, având în vedere ce urmează să fac. Însângerată, luna. Titlul uneia dintre cele mai bune povestiri din fandom.

 

În mașină am tot felul de chestii, inclusiv o lopată Lineman. Sechele de atunci când lucram la Invazia zombi și aveam speranța că sfârșitul lumii e aproape. Acum îmi prinde bine delirul ăla. În câteva minute mă apuc de săpat. Să o dezgrop pe Ilinca. Mă forțez la maxim. De undeva, dintr-un colț uitat al minții, gândirea medicală îmi spune că până la foarte probabila moarte subită cardiacă nu mai am mult. Nu-mi pasă. Toți plecăm la stele până la urmă.

 

Sicriul nu e mare. Una dintre cele mai șocante și crude creații din lumea asta. Sicriul de copil. Îmi curg lacrimi de frustrare și efort și nervi. În momentele astea sunt în stare să iau la palme tot personalul din raiul ăla atât de promis. Cu prețul ăsta? Nu, mersi! Trag câteva lopeți în lemn. Ilinca e cu fața în jos. A murit înecată. Părinții au reușit să evite autopsia. Au înmormântat-o. Prin cine știe ce curiozitate a Naturii sau cruzime a Creatorului, a revenit la viață. În mormânt. S-a zbătut. S-a chinuit groaznic. Din nou. Sunt spart în mii de bucăți. Nu mai am cuvinte, gânduri, lumină. O întorc cu fața în sus. Îi dau părul într-o parte. Rup o bucată din cămașa mea și i-l prind într-o coadă. Îi deschid ochii. Să privească la cer. O țin de mână câteva secunde. Să fiu sigur că ajunge cu bine la stele.

 

Termin de pus la loc totul chiar când Aurora cu degete trandafirii, sfioasă parcă și rușinată de faptele mele, îndrăznește să mă salute. Mă așez pe băncuța pe care am stat cu Ilinca și fumez cu ochii la ceruri.

 

 

 

***

 

 

La ora 8 sunt, unde altundeva?, în fața cabinetului. Trec prin aceleași proceduri. Intru în birou. Nu mai miroase a ozon. Miroase ca pădurea vara după ploaie. Pe masă, lângă cana cu ceai de mentă, stă bucata de cămașă ruptă azi noapte.

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s