Ultima fiță, cămașa de forță.

Sincer să fiu îmi lipsește foarte mult starea de urgență. Scriind despre apocalips, fascinația de a vedea imagini pe care le aveam până acum doar în cap a fost maximă. Țin minte cum, prin prisma meseriei, am avut ocazia de a bântui pe străzi prin orașul carantinat. Nu vedeam multă lume. Impresia generală era de pustiu. De frică. Da! O frică din aia aproape organică. O simțeam în aer. În puținele priviri cu care mă intersectam. În toată media. Inclusiv în marea majoritate a postărilor pe facebook. Nu mai am forța de a lua în serios toți bizonii posesori de conturi pe rețele de indobitocire. Mai am cel mult energia de a-i lua la mișto.

Unii chiar merită să stea izolați. Unii chiar fac umbră pământului degeaba. Unii chiar nu ajută cu ceva la progresul sau conservarea rasei. Sunt plante care merită mult mai mult respect din partea mea comparativ cu anumite categorii de bipede contemporane. Printre aceste forme de viață pluricelulare se găsesc exemplare care îl confirmă din plin pe Darwin, având în vedere platoul evolutiv în care s-au blocat.

Nu încurajez fumatul. E un obicei păcătos. Riscant. Consumator de sănătate și bani. Un exemplu foarte prost. Însă tot așa se poate spune și despre alcool, băuturi carbogazoase, energizante, automedicație, cipsuri, semipreparate și mai ales unele obiceiuri alimentare. Nicotina a fost chiar încercată în tratamentul bolnavilor infectați cu noul coronavirus. Însă sub formă de plasturi, că doar nu îți dă la Terapie Intensivă să fumezi.

Opresc la un market să îmi iau țigări. Mă îndrept către intrare. În  fața mea mergeau doi reprezentanți ai rasei umane. Ea purta o pereche de blugi mulați pe niște picioare pentru care limba română nu are vreun cuvânt cu care să poată fi descrise. Într-un buzunar la spate morsa asta avea înfipt un telefon care la fiecare trei secunde scotea zgomote. Zeci de notificări. Cum naiba suportă bipurile astea, nu știu. Părul îi era slinos. Avea această creatură de coșmar o geacă mult prea scurtă din păcate. Între geacă și blugi se lăfăiau ditai șuncile pline de vergeturi. El era posesorul unei cefe în patru rânduri. Imens mascul. Purta o pereche de blugi atât de mari încât puteai lejer să faci din ei un cort militar pentru o unitate de pușcași marini. O cămașă zoioasă și transpirată în zona lombară îi completa ținuta.

Am încercat să depășesc vertebratele astea dar mirosul pe care l-am simțit m-a îndemnat la prudență. Stăteam în primul rând când am făcut stagiile de Medicină Legală, tocmai pentru că sunt deficitar la simțul olfactiv. Vă dați seama ce emanau ăștia doi din moment ce m-am simțit mai în siguranță în sala de autopsii. M-am păstrat în afara zonei toxice însă am auzit ce vorbeau.

– Eu nu îi voie ăluia să-mi pună termometrul pe frunte, grohăie cămașa transpirată.

– Nici eu, răspunde șuncoasa. Ne pune cip. Și ne închide mintea.

Ce naiba să le mai închidă ăstora? Politicos cum sunt, am păstrat cugetarea asta doar pentru mine. Am tras aer în piept să îmi ajungă cât pentru o scufundare prelungită și am iuțit pasul. Am trecut pe lângă ei. M-am păstrat totuși la o oarecare distanță să fiu sigur că mă observă. Intrăm unul după altul în market. Mă duc la paznic și îmi pun mâinile la spate, înclinând capul. Ăsta îmi ia temperatura. Fără să mă uit înapoi fac câțiva pași. Din ce în ce mai greu. Merg ca un amețit. Mă întorc. Morsele pestilențiale au încremenit. Nu mă scapă din ochi. Mă clatin. Scutur din cap. Închid ochii. Tremur. Într-un final mă sprijin de perete. Stau câteva zeci de secunde. Cu pași nesiguri mă indrept spre ieșire. Complet dezorientat.

Merg spre mașină. Ăștia în spatele meu. Nu au mai intrat. Mă urmăresc și mă analizează. Scot ultima țigară din pachet. O aprind după multe încercări. Mă sprijin de portieră, moment în care aud o voce timidă.

– Vă simțiți bine?

Ridic privirea. Suport stoic aromele.

– Nu. Nu știu ce am. Amețesc. Parcă mi s-a întunecat mintea.

– E de la termometru, îmi spune el șoptit. Să nu mai faceți asta niciodată. Să vă ia temperatura la mână. Nu mai dați capul.

Îngaim un mulțumesc pentru asemenea sfaturi prețiosase. Cu o voce leșinată spun și eu.

– Ochiu΄ minții, nu?

Ăștia se privesc cu subînțeles apoi îmi spun complice.

– Ochiu΄ minții.

Mă urc în mașină. Ea e deja cu telefonul în mâini, împărtășind cu tot netul experiența asta înfricoșătoare. Bine că nu a vrut un selfie cu mine. El mă ghidează să pot întoarce. Oameni milostivi. De-a râsu΄ plânsu΄. Mă duc naibii la alt magazin că tot fără țigări sunt. Prost obicei. De data asta poate o să-mi închidă ochiu΄ mâinii, gen. Nu? Pe mulți ne paște Psihiatria. S-ar putea însă ca balamucul să fie un loc mai normal ca societatea asta. Măcar ăia au scuza bolii. Ceilalți ce au? Că prostia nu e nici scuză nici boală. E din păcate un mod de viață din ce în ce mai promovat și mai acceptat la orice nivel. Așa că pentru toți cei care mai au un dram de judecată cămașa de forță va fi ultima fiță. Colacul de salvare. Și tare cred eu că locurile în aceste secții se vor ocupa mai ceva ca paturile de la Terapie Intensivă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s