Acum stai de vorbă cu pacientul și în jumătate de oră e mort!

Să ai covid înseamnă să ai o boală. Ca oricare alta. Și ar trebui să fii bucuros într-un fel că nu are o mortalitate mare. Cu o boală cardiacă ai șanse mult mai mari să te cureți. E adevărat, la fel de rapid și „spectaculos”. Îmi spun colegi care lucrează pe Terapie Intensivă că bolnavii de covid mor într-un fel care te înfioară. „Acum stai de vorbă cu pacientul și în jumătate de oră e mort”. Paradoxal e faptul că sunt conștienți chiar la valori foarte mici ale saturației de oxigen. Unii chiar au „plămânii albi” la examenul radiologic. Și totuși respiră. Ciudată molimă. Probabil va mai trece multă vreme până vom descoperi cum să o tratăm cu o rată de succes mai mare și cu cât mai puține victime colaterale. 

Sunt sigur că acum, mai mult ca oricând, mai acut ca în oricare altă afecțiune, problema care se pune e cea a prevenției. Asta se poate face fără să fii specialist în cine știe ce domeniu medical. Se poate face dacă ai bun simț. Cum? E foarte simplu. Întrerupând lanțul de transmitere. De acord, astfel de mesaje vin și de la oficialități. De la politicieni în care nu are nimeni vreo doză de încredere. Vreau însă să le spun celor care au încredere în mine, cât de puțini ar fi, că măsurile simple funcționează. Da! Masca, spălatul pe mâini și păstrarea unei minime distanțe. Sunt chestiunile care vă pot salva viața. Vă pot scuti de izolare și multe alte probleme. Inclusiv finaciare. Inclusiv de atitudinea celor din jur.

Eu nu mănânc rahat aiurea pe blogul ăsta. Acum ceva vreme mă exprimam mai dur. Golănesc. Însă la fel de sincer și realist. Nu m-am ascuns după cuvinte. Așa cum nu m-am și nu mă ascund în spatele monitorului, practicând așa numita telemedicină. Ce naiba o mai fi și aia. Îmi asum oricând riscurile profesiei. Așa cum ar trebui să și le asume oricine în domeniul în care lucrează. Nu să ragă că vrea sporuri și prime, făcând ceea ce făcea și până acum. La fel, dacă nu și mai prost. Că, deh, e pandemie. Asta nu e o scuză. Așa cum nu am ajuns medic prin corespondență tot așa nu pot consulta prin corespondență.

Eu nu am mentalitate de angajat. Aia în care „totul să mi se asigure”. Nu! Eu dacă am nevoie de ceva, fac rost. Într-un fel sau altul. Nu aștept să-mi dea Ministerul Sănătății măști, combinezoane, dezinfectanți. Și dacă nu-mi dă, să mă apuc să urlu că nu mai fac nimic. Jurământul lui Hipocrat nu ține de foame. Însă nu e nici o scuză prin care să fiu trimis la moarte. Dacă încep să se îmbolnăvească sau și moară medicii în număr mare, cine dracu mai tratează? Mă apucă toți nervii când aud tot felul de forme de viață care reproșează pe ton agresiv ” Pai, au depus un jurământ!”. Hai nu zău? Câți dintre voi, creștini cu frica lui Dumnezeu, vă țineți cuvântul dat? Pentru câți dintre voi, oameni integri și plini de principii când e vorba să judecați pe alții, e suficientă o strângere de mână pentru a pecetlui o înțelegere?

Jurământul lui Hipocrat e ca un ritual masonic. Simbolic. Nu am nevoie să jur ca să aplic ceea ce simt. Nu am nevoie să jur ca să alin suferința. Nu am nevoie să jur ca să respect viața. Nu am nevoie să jur ca să fiu empatic. Nu am nevoie să jur ca să dăruiesc bolnavilor toată priceperea mea. Nu am nevoie să jur ca să fiu dispus să pun mai presus de mine sănătatea altora. Jurământul lui Hipocrat nu mă obligă la ceva. Mai ales că l-am rostit în Cretacic, atunci când eram eu tânăr. Conștiința, educația, pregătirea, vocația, DA!, astea mă obligă.

Nu mă interesează ce cred alții despre mine. Nu mă interesează nici măcar dacă sunt mulțumiți cei care pe care îi tratez. Mă interesează în schimb al dracului de tare să fie bine. Asta e prioritatea mea. Pacientul de la mine trebuie să plece bine. Vindecat, în limita a ceea ce îi pot face eu ca medic de familie. Nu pupat in cur. Nu tratat cu servilism și umplut de trimiteri. Doar bine. Îmi e și îi e suficient. Mai trebuie să plece fără alte boli. Fără a avea vreun risc de a se infecta în cabinet. Pentru asta am creat circuite și iau cele mai stricte măsuri de dezinfecție și curățenie.

Nu vreau să îmi dea Ministerul Sănătății 105 lei pentru ca eu să vorbesc la telefon. Asta nu e muncă. Asta nu e medicină. O voi face pentru că nu am altă opțiune decât aceea de a respecta legea. Însă fiecare leu pe care îl va aduce contractul ăsta suplimentar în venitul cabinetului îl voi dona unei asociații umanitare. Nu vreau ca pentru 105 lei să mă îngrop în hârtii și raportări suplimentare și inutile. Nu vreau ca pentru 105 lei să pierd timpul pentru a avea alții ce hârtii plimba prin birouri. Vreau însă și îmi voi face treaba așa cum am făcut-o și până acum. 

Nu fac parte din categoria care vrea bani în plus pentru a-și asuma profesia. E o situație specială. Lăsând la o parte dramele, suferința și moartea, pandemia asta este o ocazie extraordinară pentru  fiecare medic de a da măsura pregătirii, curajului și a forței. De a se implica, indiferent de specialitate. Da, e un risc să te infectezi sau și să dai colțul, dar dacă vroiai o viață de „băiatul mamei” sau „fetița lui tata” trebuia să te faci prințisor, respectiv zână. În medicină nu e loc de scuze, pretenții, orgolii, inconștiență și frică. Pentru că toate astea omoară. E atât de fioros de simplu.

Îmi cunosc pacienții după numele mic. Nu pentru că ar fi puțini. Ci pentru că îi știu de aproape 20 de ani. Și dacă voi fi pus în situația de a merge să îi consult, fie ei și bolnavi de covid, mă voi duce. Și voi face în așa fel încât să nu mă îmbolnăvesc. Așa cum nu m-am îmbolnăvit în 20 de ani, deși am luat în freză constant tone de microbi de toate categoriile și virulențele. La urma urmei, o conservă de mașină din Germania costă câteva sute de euro. Cât un smartfon, la naiba! Aș putea să o folosesc exclusiv pentru acțiunile astea. Aș putea să găsesc o cameră exclusiv pentru dezechipat. Am resursele necesare. Soluții sunt. Pentru a face ceva concret. Pentru a fi de ajutor. Pentru a fi într-adevăr medic, nu un scrib cu facultate de medicină. Eu unul nu pot să mă uit în ochii unui om pe care-l știu de atâția ani și să-i spun că nu-l consult dacă are o problemă, indiferent care ar fi ea. Nu pot să-i spun că mă găsește pe whatsapp sau zoom sau alte lighioane online din astea. E ca și cum ai practica doar boxul cu umbra. Nasol e când te izbești de realitate și constați că bătaia doare.

Da. E grea situația. Și va fi și mai urât de atât. Sunt convins că în ceva vreme vom raporta zilnic numere cu 5 cifre la infectați și cu 3 la decedați. Știți ceva? Nici nu contează dacă au murit cu covid sau de covid. Ideea e că dacă nu aveau în corp porcăria asta, evoluția putea fi alta. Nu vă mai luați după tot felul de guriști cu fomică la burtică din cauza faptului că nu mai pot grohăi pe la concerte plătite de primării. Genul ăsta de „specialiști” se curăță repede. Treaba lor dacă vor cânta la dreapta Tatălui sau vor urla în cazane cu smoală. Important e să nu vă ia cu ei. Ca public. Împărțind aceeași sală de concerte la doi metri sub pământ. Asta dacă chiar cred în ce spun. Ca e plin de antivacciniști care rag pe net dar sunt la zi cu carnetul de vaccinări al progeniturilor. Vrăjeală și teribilism pentru notorietate. De înțeles atunci când ai fițe de artist la andropauză dar te crezi doar în amurgul tinereții tale veșnice. 

O să ne ia naiba pe toți. Sau nu. Depindem unii de alții acum. Și știți ceva? Eu am încredere mare în voi, că doar nu scriu pentru oameni care au rumeguș în cutia craniană.  Haideți să ne ținem în viață unii pe alții! E singura soluție colectivă în societatea asta din ce în ce mai egoistă și nesimțită.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s