Te luăm cu noi ca să ucizi!

Pentru unii e o meserie neobișnuită. Pentru alții, doar o slujbă bine plătită. Pentru mine e o artă. Fiecare țintă necesită o pregătire specială. Personalizată. Nu există vreo parte ușoară. Mental, fizic și emoțional trebuie să fii perfect. Să te contopești cu metalul și sticla. Ochiul cu luneta. Degetul cu trăgaciul. Mintea cu momentul perfect. Emoțiile complet suspendate. Există calități pe care le obții prin exercițiu. Cu altele te naști. Eu le dețin pe ambele. Și asta mă face un asasin al dracului de bun.  

Oameni puternici doresc să scape de oameni la fel de puternici. E tot ce știu. Nu mă interesează motivele dar mă interesează în mod profund țintele. Între mine și viitorul lichidat e o relație specială. Ajung să-l cunosc atât de bine, să mă obișnuiesc atât de mult cu el, încât simt o formă de iubire. Asta mă face să fiu în largul meu și să nu greșesc vreodată misiunea. Călăul se îndrăgostește de victimă, nu invers. Ar trebui numit sindromul lunetistului. Că tot există pe lumea asta sindromul Stockholm.

Mereu fac pauze lungi între angajamente. Accept doar patru contracte pe an. Să am timp să analizez. Să studiez. Să trăiesc viața celui care mă preocupă. Sigur, atât cât i-a mai rămas de trăit după ce a devenit „clientul” meu. Adică maxim trei luni.

                                                          ***

Zi de toamnă. Anotimpul meu preferat. E dimineață devreme. Aburi frumoși îmi colorează respirația. Sunt într-un cantonament autoimpus.  Locul ăsta e atât de izolat încât mă simt ca Bătrânul de pe munte. Celebrul șeic al hasisiiun-ilor. Legenda.

Îmi încep rutina zilnica. O alergare de 10 kilometri pe covor de frunze încremenite în agonie. Efortul fizic eliberează mintea și te ajută să fii în contact permanent cu corpul tău. E punctul de plecare atunci când ești obligat să îți controlezi perfect reacțiile. Alerg într-un ritm constant. Fără să forțez. Sunt foarte atent la ce e în jur și din reflex memorez orice detaliu. Știu exact unde e fiecare piatră. Fiecare copac. Fiecare denivelare. Atât de bine vizualizez totul încât la întoarcere alerg legat la ochi și la mâini. În caz că-mi pierd concentrarea, un hematom sau mai multe îmi vor băga mințile în cap.

Urmează antrenamentul specific preocupărilor mele. Folosesc mereu aceeași armă. Una specială. Prototip. Unică în lume. Gloanțele sunt dintr-o gheață aproape magică. Simple pentru antrenament, diabolice pentru misiuni. Conțin o doză imensă de anticoagulante cu absorbție instantanee. Nu ratez vreo țintă de la distanța mea preferată. Adică o mie de metri.

Îmi închei ziua cu două ore de exerciții de caligrafie. Chineza. Cinci mii de semne are limba asta minunată. Fiecare din ele, dacă e scris corect, e o operă de artă. Întocmai ca modul în care îmi practic meseria.

                                                                  ***

Contractul a venit pe calea obișnuită, verificată de zeci de ori. Așa cum mă așteptam, jumătate din bani au fost deja virați. Când intri în lumea asasinilor plătiți joci după regulile lor. Nu există alternativă. Viitorul defunct se numește Albert. Atât îmi permit să spun.

Am părăsit cantonamentul cu două zile în urmă. Sunt într-o formă impecabilă. Știu că în branșă sunt mulți care se dopează, folosind tot felul de substanțe. Așa numitele beta-blocante au un efect excelent pe ritmul cardiac și pe degete. Te fac mai sigur. Fără vreun tremor. Nu am avut vreodată nevoie. Ucid cu bucurie. Cu plăcere. E drogul suprem pentru mine. Într-un fel sunt un creator. De moarte.

Experiența și rutina mi-au adus o mare siguranță în ceea ce fac. Pot trece drept un individ șters, comun, de care îți amintești cu greutate iar atunci când o faci nu poți spune mare lucru despre el. Expresia feței poate fi controlată prin exercițiu. Culoarea ochilor prin lentile de contact. Timbrul vocii prin obstruarea parțială a nărilor cu silicon sau chiar gumă de mestecat când nu ai altă opțiune. Sunt o fantomă. Nu las urme. Doar cadavre.

Am primit informații detaliate despre viața lui. Unde lucrează. Unde locuiește. Ce program zilnic are. Până și drumul pe care se deplasează la serviciu mi-a fost pus la dispoziție. Sunt chestiuni normale. Însă ceva îmi sună a alarmă. E prea ușor. Și dacă e atât de ușor, de ce am fost căutat? Sunt cel mai bun. Și asta nu o spun pentru a mă lăuda. Știu sigur. Din prețul care mi se plătește. E cea mai precisă metodă de evaluare. Însă tot cred că e o treabă care ar fi putut fi dusă la sfârșit cu succes de oricare altul din branșă. E ca și cum aș juca în liga a doua din postura de campion mondial.

Îmi reprim toate gândurile astea. Nu e treaba mea să judec. Treaba mea e să mă asigur că ținta nu va mai avea puls. Curat. Eficient. Fără urme. Citesc dosarul și mă uit pe poze de zeci de ori. Îmi aloc 72 de ore pentru a fixa informațiile astea. Mi le voi culege personal pe cele care îmi vor fi de cel mai mare ajutor.

                                                                  *** 

Programul acestui domn e atât de strict și repetabil încât fiecare zi pare trasă la indigo cu cea care a trecut. Predictibilitatea i-a pierdut pe mulți. Poate nu realizează că e o țintă. Poate nici prin cap nu-i trece că încurcă pe cineva. Începe să-mi placă tipul. Ca mielul la tăiere. Habar nu are câte forțe diabolice s-au adunat în jurul lui. Nu subestimez toată situația. Doar că sunt aspecte care mă vor ajuta sau nu pe parcursul misiunii să iau anumite decizii.

Am găsit locul ideal de unde pot trage. E sub o mie de metri distanță. Așa cum îmi place. Tentația de a termina misiunea imediat e prezentă într-un colț al minții. Însă ar fi un simplu omor. Nu o operă de artă. Ceea ce eu nu pot accepta.

Ziua în care m-am apropiat de Albert a fost una ca oricare alta. Comportamentul lui, cum altfel?, cel obișnuit. Pe asta m-am bazat. L-am așteptat la barul în care de obicei bea o cafea înainte de a pleca spre casă. Am ajuns acolo cu o oră înainte și m-am bucurat să văd că e plin. O mulțime pestriță, din tot felul de medii. Câteva profesioniste bine îmbrăcate. Discrete. Câțiva bețivi notorii care priveau în pahare așa cum alchimiștii priveau în retortele lor. Plini de speranță. Frumos scria cineva. „După prima sticlă ești un zmeu. După a doua un înger. După a treia un porc”. Genial de simplu și fioros de realist. Totul în viață e o chestiune de autocontrol. Și cine naiba să știe asta mai bine ca mine?

Nu atrag atenția în vreun fel. Anii de antrenamente și marea mea capacitate de a mă plia pe orice, de la mediu până la mulțimea înconjurătoare, mă fac insipid chiar pentru un ochi deosebit de atent. Îmi e suficient să respir același aer cu ținta mea. Știu că nu există în branșă cineva care să sfideze în felul ăsta regulile nescrise ale crimei însă pentru mine e extrem de important.

Albert a intrat cu un aer absent. Nu a aruncat vreo privire în jur. S-a așezat la o masă lângă unul din geamuri. I s-a adus imediat o cafea. Obiceiuri știute ale unui client fidel. Ceea ce a urmat m-a fascinat. S-a schimbat la față. Mâinile au început să-i tremure ușor. Ochii i s-au mărit. Nările i s-au dilatat. Omul ăsta e îndrăgostit de cafea. N-am mai văzut așa o plăcere. Gesturile îi erau atât de fluide și de delicate încât dădea impresia că dezamorsa o bombă. A savurat apoi cafeaua cu ochii închiși. Precis. Fără să verse vreo picătură. S-a ridicat după 10 minute. Cum a ieșit pe ușă și-a aprins o țigară.

Am comandat și eu o cafea. De curiozitate. Mi s-a adus o poșircă chiar și după standardele mele de consumator ocazional. Ciudat om. Ciudată speluncă. Însă a fost o experiență. Mereu sunt deschis să învăț lucruri noi. Despre lume. Despre mâncăruri și băuturi.

Mă interesează cum trăiește Albert. Nu cum a făcut-o. Nu am ce face cu trecutul lui. Sunt însă foarte curios de aspectele prezentului său. Viitorul i-l cunosc prea bine. Am meditat foarte intens la tot ceea ce am văzut ieri. La tot ceea ce am simțit. Nu-l pot defini ca om doar prin prisma modului în care se bucură de un viciu nevinovat. Vreau să-l desenez în toată complexitatea sa de ființă umană. Momentan am doar câteva tușe. Și alea grosiere.

Pasul următor e să mă introduc neobservat în casa lui și să pot absorbi de acolo toate detaliile. Mi-a luat fix 45 de secunde să îi deschid ușa. Dezamăgirea îmi e la fel de mare ca și curiozitatea. Nicio alarmă. Nici măcar o amărâtă de cameră de supraveghere. Ce naiba a făcut omul ăsta ca să fie lichidat? Misiunea asta capătă valențele personale cu care mă hrănesc.

Ciudățeniile continuă. Nu găsesc vreo fotografie. Nu găsesc vreun dispozitiv electronic. Frigiderul e gol și nefolosit de multă vreme. Coșul de gunoi la fel. Nu găsesc nici măcar cafea. Însă cireașa de pe tort este absența becurilor și prizelor. Mă simt în multe feluri. Intrigat. Provocat. Stimulat. Un buchet de emoții pe care mi-l prind la butonieră. Sunt tare mândru de el.

Peste tot amalgamul ăsta de sinapse sunt extrem de atent. Mai mult simt decât văd o ușă diabolic de bine mascată. Îmi e clar că viața acestui domn, cu secretele și preocupările lui, se petrece într-un loc în care nu bate soarele. Briciul lui Ocan. Soluția cea mai simplă e de multe ori cea corectă.

În fața mea, după ce am trecut de ușă, se află un șir lung de trepte care coboară în întuneric. Nu ezit. Mă las ghidat de ele. Pașii îmi sunt siguri. Abia acum mă simt în elementul meu. Corpul îmi e încordat ca un arc de tren. Concentrarea îmi e la cote maxime. Adrenalina îmi inundă torentul circulator. Gândurile îmi sunt eclipsate de percepții. Totul în jur e un potențial pericol. Asta mă face să mă simt al dracului de viu.

Spre marele meu regret, drumul se termină repede. Așa cum mă așteptam, dau peste o altă ușă. E din metal. Nu are vreo încuietoare. E ca un monolit. Fină și rece. Degetele mele caută metodic un indiciu cât de mic însă dezamăgirile se măsoară uneori în centimetri pătrați. E cazul de față. Știu că am câteva ore la dispoziție așa că nu renunț.

O pierdere mai mare de timp rar mi-a fost dat să trăiesc. Efectiv am pipăit secundă după secundă până mi s-au transformat degetele în cuburi de gheață. Nu există vreo breșă. Am luat la explorat pereții. Absolut nimic. Niciun dispozitiv. Niciun fir mascat. Nici vreun buton ascuns. Cum se deschide ușa asta? Mă depășește mecanismul. Îmi dau seama însă că Albert e un personaj mult mai important decât pare. Dorința mea de a-l descifra crește exponențial. O vibrație discretă a ceasului mă anunță că timpul alocat acestei vizite s-a încheiat. E momentul să mă șterg din peisaj.

                                                                                              ***

Pentru fiecare angajament îmi fac rost de un loc sigur unde mă pot retrage. Mereu am preferat să fie la distanță de ținta mea. Siguranța primează. Curiozitatea e motivație. Nu prilej de relaxare în judecată. Când nu alerg mă mențin în formă sărind coarda. E un exercițiu extraordinar. Îți dezvoltă coordonarea între creier și mușchi. Îți dezvoltă atenția și capacitatea de concentrare. Îți mărește rezistența fizică. Îți corectează postura. Ca să nu mai vorbesc de efectul estetic obținut prin definirea armonioasă a trenului inferior. Îți poți sculpta trupul într-un mod simplu și elegant.

Îmi fixez ceasul să mă anunțe după jumătate de oră. Efortul fizic îmi deschide mintea. Ce voi face în continuare? Răspunsul e evident. Voi încerca să aflu ce ascunde Albert. Cum voi putea păcăli bucata de metal care îmi stă în cale? Încă nu știu. Corpul începe deja să simtă caznele la care îl supun. Vin primele valuri de transpirație. Nu le bag în seamă. Sar în ritm constant. Vizualizez fiecare acțiune. Gândesc în imagini. Sunt mai complete și mai rapide decât cuvintele. Analizez tot ceea ce am făcut. Nu găsesc vreun indiciu. Începe să îmi fie clar că are pe undeva un senzor pe care doar Albert îl poate declanșa. Ce anume îl face să reacționeze? Vocea? Retina? Amprentele?

Gambele mă frig. Consumul de oxigen e enorm. Pulsul mi-a sărit de 170. Chinurile cărnii aduc iluminarea. Nu degeaba se flagelează iezuiții. Am un plan. Simplu și eficient. Detaliile îmi curg în minte întocmai ca sângele prin artere. Valuri.

                                                                ***

Mai întâi intru în casa lui așa cum am făcut-o data trecută. Rapid. Silențios. Sunt din nou în fața ușii. Tavanul e la trei metri. Am cu mine echipament de alpinism. Întunericul e total. Așa cum știu, nu e niciun bec și nicio priză. Îmi ia sub un sfert de oră să mă fixez întocmai ca un păianjen. Sunt prins în corzi de siguranță. Controlul pe corp și minte e total. Înțepenesc ca la yoga și îl aștept. Am nevoie să văd cu ochii mei cum deschide ușa asta care începe să îmi provoace crize biliare, la cât e de încăpățânată.

Mi-am calculat foarte bine timpul. Nu sunt nevoit să stau mult. Apare. Coboară treptele complet absent. Și… efectiv trece prin ușă. Ce naiba e asta? Sunt stană de piatră dar mintea îmi zboară mai rapid ca toți fotonii din Univers. Am văzut foarte clar. Nu a apăsat pe ceva. Nu a vorbit. Nu i-a fost scanată retina de vreun dispozitiv. Nu! A trecut de parcă metalul ar fi fost aer. Toată situația asta îmi depășește capacitatea de înțelegere.

                                                                                              ***

Sunt sub stele, respirând aerul tare al nopții. Am decis să fac muncă de supraveghere. Am binoclul prentru vedere nocturnă. Am plantat câteva microfoane ambientale. Nu am crezut și nu cred în paranormal. Lumea asta, de la începurile zidirii ei, a funcționat dupa celebrele vorbe „Nimic nou sub soare”. Iluzii, frici și speranțe materializate în superstiții. Cam ăsta a fost și este tot extraordinarul rasei umane. Încă nu am ieșit din primitivism, cu tot avântul tehnologic din ultimele decenii.

Am venit aici să ucid un om și asta voi face. Un om ciudat. Cu secrete mari dacă și le protejează așa. Știu deja chestii importante despre el. Îmi sunt de ajuns? Nu. Pentru că nu îl simt. Pentru că nu îl pot iubi. E inaccesibil din punct de vedere emoțional. Nu mă pot regăsi în el. Singura cale prin care îl voi percepe cu adevărat va fi una pe care nu am mai călcat demult. Îl voi lichida corp la corp. Mă voi uita în ochii lui și secunda aia ciudat de răscolitoare în care se termină toată viața îmi va fi extaz. Cea mai scurtă misiune a mea e asta. Pentru că se va termina în câteva ore.

Pașii sunt simpli. Aștept până în jurul orei la care pleacă. Intru cu câteva minute mai devreme, să fiu sigur că a ieșit pe ușa aia blestemată, inaccesibilă mie. Restul e rutină. A fost mai ușor decât mă așteptam. A fost mai ciudat decât îmi aminteam. Să omori de la câțiva centimetri poate fi o experiență interioară de intensitate variabilă. Funcție de câtă experiență ai. Nu e loc de greșeli sau de emoții. Trebuie să fii precis ca un robot. Doar că de data asta nu știu încă sigur care dintre noi a fost robotul. Nu mi-a făcut vreo plăcere acțiunea asta.  Ochi goi. Lipsiți de scânteie. Ochi de reptilă. Atât mi-a rămas în minte. Mi s-a făcut o mare lehamite.

                                                                                              ***

Regulile nescrise ale branșei spun că e vital să te faci invizibil cât mai rapid după ce ai încheiat contractul. Nu am vreo reținere în a le sfida. Îmi iau moaca de Raskolnikov și mă întorc cu merinde la locul crimei. Așteptându-mi, nu pedeapsa, ci declicul care mă va face să uit. Să trec peste eșecul ăsta de proporții.

Se spune că un timp mai poți simți energia, aura unui om în locurile pe unde acesta a fost. Tocmai asta caut eu în barul unde am respirat prima dată același aer împreună. Cer o cafea. Beau cu înghițituri mici. Parcă mi se pare mai bună ca data trecută.

Privesc atent în jur. Privesc la ceas. Cam pe la ora asta venea. Și fac naibii ochii cât cepele văzându-l intrând. Până și cel mai celebru personaj de pe planetă a avut nevoie de trei zile pentru a învia. Albert îl bate la fundul gol. Cum nu văd nici 12 apostoli nici vreun cârd de îngeri în jurul lui, îmi iau cafeaua și mă așez lângă el. Mă ignoră de parcă eu aș fi fantoma.

Am exersat ani întregi să-mi stăpânesc impulsul de a vorbi primul vreodată, indiferent de situație. Am învățat că atunci când îți iei ceva timp ca să integrezi ce auzi sau vezi, fără să dai curs primei reacții, ai mult de câștigat. Așa fac și acum. Își termină cafeaua cu aceleași gesturi fluide. Instantaneu îmi vin în minte cuvintele lui Bruce Lee. „Apa ia orice formă. Fii ca apa, prietene”. Îmi e mai la îndemână să fiu umbră, Maestre. Așa că mă ridic odată cu el și-l urmez la un pas depărtare.

Merge în ritm constant. Știu deja destinația. Ajungem repede. Descuie. Nici măcar nu privește în spate. Intru. Coboară treptele. Sunt aproape lipit de el. Ajunge în fața afurisitei de uși. Abia pot respira de încordare. Se întoarce. Mă ia în brate și trecem împreuna prin ea.

                                                                                              ***

O lumină intensă îmi rănește ochii. Sunt golit instantaneu de energie. Mă prăbușesc. Albert e pe nicăieri. Mă simt atât de ușor încât am senzația acută a unei experiențe de părăsire a corpului. Un mare sentiment de siguranță pune stăpânire pe mine. O căldură și o pace interioară cum n-am simțit vreodată. Asta o fi moartea? Dacă da, e al naibii de plăcută.

O voce rece mă scoate din transă.

– Te studiem și te antrenăm de ani de zile. Nu te înțelegem pe deplin însă știm sigur că tu ești cel de care avem nevoie.

– Nu era necesar tot teatrul ăsta. Mă puteați angaja pe căile clasice.

– Te luăm cu noi ca să ucizi.

Ce mai? Povestea vieții mele. Insist, chiar dacă habar nu am cu cine vorbesc și mai ales unde naiba mă aflu. Trag de timp în speranța că îmi voi putea da seama.

– Era mai simplu un contract. Mergeam eu oriunde era nevoie.

– Nu poți să mergi singur.  

– Nu lucrez decât singur.

– Privește și vei înțelege.

Ușa pe care am intrat devine transparentă. Rămân cu ochii ațintiți pe o imagine care se face din ce în ce mai mică până devine doar un infim punct luminos. Pământul văzut din spațiu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s