Ți-a dat Dumnezeu cancer? Roagă-L să te strângă repede…

Aerul tare al nopții de toamnă face respirația vizibilă. Sala de așteptare din gară e mizerabilă și rece. Miroase a jeg. A trupuri nespălate cu anii. A tutun iute și a vomă. În fața ta sunt doi vagabonzi care și-au găsit adăpost aici. Două epave umane în toată splendorea eșecului lor. Complet aerieni și nepăsători. Înveliți cu niște ziare, stau zgribuliți unul lângă altul. E al naibii de lungă noaptea asta.

Trenul mereu întârzie. Aceeași bătaie de joc de când a început așa zisa libertate. Frig. Mizerie. Faună care mai de care mai colorată. Bețivi. Telefoane. Muzică populară și manele. Plus mirosul de menajerie. Ăsta e constant și omniprezent. S-au  perindat tot felul de guverne. Tot felul de umflați mincinoși. Tot felul de foști sau actuali securiști, care, sigur că da!, au vrut numai binele țării. Tot felul de miniștri. Pe la transporturi. Pe la marile proiecte, cum suna pompos o vrăjeală. Veneau la televizor cu hărți și promisiuni. Cum vor dezvolta ei țara. Cum vor face ei infrastructură. Au mișcat vreun deget? Niciodată. Au lăsat în urmă aceeași vomă care se numește „căile ferate române”. Căile intestinale române e numele potrivit.

Oameni. Fiecare cu povestea lui. Cu suferința lui. Oameni bolnavi. Oameni care își caută sănătatea în tot felul de „clinici universitare” sau „centre de excelență”. Oameni care nu suferă de vreo răceală sau de vreo dismenoree. Oameni care au cancer. Condamnații la moarte. Muribunzii. Oameni aflați în fața a două plutoane de execuție: boala și sistemul medical. Și să dea naiba dacă poți spune care dintre ele scurtează zilele și așa numărate ale acestor năpăstuiți. Să ajungi de la țară, din vreun cătun cică „european”, într-un alt județ, tu, neica nimeni, bolnav și bătrân, e o golgotă care începe cu sculatul în zori. Că, deh, la 7 trebuie să te prezinți la nu știu ce institut regional să faci, ghici ce?, chimioterapie, tată. Că ăsta e „protocolul”.

Uite așa începi să te izbești de frumusețile patriei. De gări împuțite. De trenuri jegoase. De primele semne ale nepăsării. Că asta îți oferă statul pentru care ai muncit o viață și la care ești obligat să cotizezi zilnic. De-ar fi doar atât. Numai tu știi cum suporți drumul. Ajungi în marele oraș ticsit de specialiști și centre de tratament. Sculat de la 2 sau 3. Că, deh, la 4 ai closetul ăla de tren. Ca să fii punctual. Că doar medicii nu stau după tine. Doctorul e ocupat. Așa este. Doar că prea ocupat uneori ca să vadă sau se împiedice de umanitate. Prea ocupat ca să se bată pentru condițiile lui de muncă. Prea la mâna unora, numiți politic șefi, care au dat și dau din plin măsura nepăsării și ignoranței lor. Prea nebăgat în seamă de puternicii zilei. Prea îngropat în hârtii. Prea lipsit de colegi în număr suficient. Prea neprotejat. Prea „nimeni pe lume” dacă își face curaj să fie vocal. Prea hulit și urât. Prea concurat de „doctor google” și de „somitățile” analfabete posesoare de telefoane cu acces la internet. Păcat.

Ajungi la insitutul care pentru tine, om simplu de la țară, înseamnă viață. Acolo unde crezi tu că Dumnezeu a îmbrăcat halatul alb. Doar că mai sunt și „sfinții” de prin birouri de care trebuie să treci. Intri în spital. Sigur că ești chemat cu testul de covid negativ că așa un institut nu-și permite să-ți facă un test rapid pentru o internare de zi. Dai tu 300 de lei dacă vrei acces. Treci peste asta, că doar pentru sănătate îți vinzi și vaca și pământul. Ți-ai vinde și un rinichi însă în starea ta nu poți renunța la nicio piesă din fabricație. Stai la rând. Evident că nu ești singur. Claie peste grămadă. Unii în cărucioare cu rotile. Alții, mai norocoși sau la începutul bolii, așezați pe scaune. Ți se face fișa de internare. Ți se spune că trebuie să mergi la un alt birou cu fișa asta. Ca să pună cineva o viză. Întotdeauna, oriunde, există un Măria Sa cu ștampilă. Doar că biroul ăsta e în afara spitalului. Ieși din nou în frig. Stai la o altă coadă. Ce contează că plouă sau ninge sau e ger? Te deplasezi unde ți se spune, altfel se închid porțile „raiului”. Primești ștampila. Te întorci. Cu foaia asta de înmatriculare te prezinți la analize. Bine că măcar pe astea nu te pun să le plătești. Stai și acolo la coadă. Că doar ai energie și timp și condiție fizică să te plimbi așa. Ce dacă te-ai trezit la 2? Ce dacă vii de pe drumuri? Ce dacă ai cancer și poate ești flămând și slăbit? Astea sunt „circuitele” în spitalele „europene”. Așa te respectă sistemul. Statul. Guvernul, oricare ar fi el.

În sfârșit ți se ia sânge. Ești trimis la plimbare. Că medicul vine abia la 12 de pe secție. Dacă e vara, te mai plimbi prin curte. Poate mai vorbești cu alții. Dacă e frig, unde să mergi tu, bunică sau moșucule de la țară? Te rog să mă ierți că spun asta, dar nu-i pasă cuiva. Ești tu și suferința ta. Tu și răbdarea ta. Tu și ochii tăi ăia limpezi. Albaștri. Ochi care iubesc pământul. Animalele. Fânul. Ploaia. Soarele. Ochi care iubesc viața și pe Dumnezeu. Nu e nimic. Nu vrei să superi pe cineva. Îți găsești un colț și stai acolo. Poate ai o bucată de pâine la tine. Poate nu ai. Poate nici nu-ți trebuie. Poate ai nevoie doar de un cuvânt. De o încurajare. De o speranță. De un crâmpei de omenie. Iartă-mă din nou, dar nu le găsești. Aici bântuie doar moartea și chinul. Amărăciunea.  

Trece timpul. Se face ora 12. Stai din nou la coadă la ușa cabinetului. Intri la medic. E un băiat tânăr. Prea tânăr ca să vadă atâtea. Prea tânăr ca să fie așa obosit. Se uită pe analize. Se uită la tine. Se uită pe fișă. Nu are timp cât ți-ai dori. Știi că mai sunt și alții afară. Că nu te are numai pe tine. Consultația ia sfârșit. Acum trebuie să aștepți din nou. O oră, două, trei. Până ajunge fișa la farmacie și ți se pregătesc medicamentele. Asta în cazul fericit în care le au pe toate. Parcă tu știi ce pun ei acolo? Nu mai contează. Ai ajuns până aici. Se face ora 15. Acum stai la coadă ca să prinzi un pat care se eliberează. Te uiți atent. Te-ai obișnuit repede cu tot ce vezi. Cineva tremură. Altul varsă. Unul a leșinat. Nu c nimic. Asta e boala. Așa fac medicamentele la început. Apoi le suporți mai ușor.

La ora 17 intri la tratament. Durează o oră jumătate. Ți se scoate perfuzia. Ești pus într-un cărucior și uitat pe un hol. Nu vine cineva să te verifice. Știi că nu e personal. Că nu are cine să-ți poarte ție de grijă. Măcar încă poți merge. Te ridici cu greu. La 20 ai tren. Pe la miezul nopții poate ajungi acasă. Obosit. Flămând. Purtat pe drumuri. Tu, bolnav de cancer. Săptămâna viitoare trebuie să vii din nou. Poate dă Dumnezeu și te faci bine. Iartă-mă din nou bunică sau moșucule cu ochi limpezi, dar dacă El ți-a dat cancer, roagă-L să te strângă repede.  Că nu te mai faci bine. Nu în țara asta. Nu în sistemul ăsta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s