Suceava, pacientul zero.

 Suceava e un oraș mic. Cu străzi care în cea mai mare parte a zilei fac față traficului. Sigur, aglomerația e acută dimineața în jur de ora 8, în paranteză fie spus, când îi mănâncă-n cur pe cei care se ocupă de salubritate să încurce și mai tare. Și instructorii auto își scot afonii tot la prima oră. Și somnoros și afon. Să-i umple de nervi, frate, pe cei care se grăbesc să ajungă unde au treabă. Alt vârf al aglomerației e în jur de ora 17. Și în zilele de sărbătoare. Când migrează ruralul, așa sărac cum se dă, să golească bazarul și magazinele de mâncare. Că până și babele de la țară cumpără cozonaci de Crăciun de la supermarket. Cu adevărat societate capitalistă de consum. Cosmopolită, nu? La naiba cu toate!  

Încet, încet temperaturile au scăzut. Constant. Până la – 25. S-au menținut acolo fără vreo variație. Presa a început să urle după explicații. Specialiștii, dracu΄ să-i ia și pe ăștia că la nimic nu se mai pricep, au dat din umeri. Dată fiind calitatea școlii românești din ultimele decenii nici nu e de mirare. Sigur, să nu facem o dramă că plecăm din țară. Așa cum ne învăța cineva. România nu-și poate plăti medicii, profesorii, inginerii. Fiecare cu opțiunea lui. Discurs de președinte al tuturor „românlor”. Absolut fabulos personaj. Fabluoasă însă și areactivitatea societății care a acceptat cu seninătate situația. Așa le-au ajuns multora copiii analfabeți funcțional în procent de peste 40%. Așa au ajuns destui să crape pe la secțiile de ATI. Că doar 2 din 10 scapă de acolo. Asta dacă nu iau foc. Cum s-a întâmplat la spelunca aia de spital din Piatra Neamț. Sau la marele institut, flagship-ul luptei împotriva covidului, Matei Balș. Numai incendii. Nah, așa e când dai pe mâna unor lingăi, posesori de firme de partid cică de execuție și mentenanță, viața unor oameni. Prostia și superficialitatea ucid. În orice domeniu. E o bucurie într-un fel că au apus timpurile alea.

-25 de grade. Zilnic. Totul a înghețat. Fenomenul a început în Suceava. S-a extins  spre Iași. Apoi a picat Bacăul. În câteva zile a paralizat toată țara. Porcăria asta de covid a explodat. Nu mai știu al câtelea val a fost. Cu sau fără cocoașe, așa cum încercau alți „experți” să ne explice. Da! Da! Virusul a fost natural. Sigur! Mortalitatea a sărit la 30%. Formele ușoare și medii au devenit o raritate. Mutația asta diabolică produce doar forme grave. Cu coagulare intravasculară ca fenomen central și cauza directă a morții. Pur și simplu sângele se transformă într-un cablu. Asta au găsit la autopsii. Că și-au băgat mințile în cap și nu au mai pus deasupra legilor țării recomandările stupide ale OMS-ului din primele „valuri” de pandemie.

Din decembrie 2020 până la sfârșitul lunii februarie 2021 au murit în medie câte 300 de oameni zilnic în oraș. Așa zisa imunitate dobândită de cei care trecuseră prin boala nu a contat.  S-a „născut” un alt virus. Cu alte antigene. Așa cum știu toți cei care au învățat medicina pe net, alte antigene determină alți anticorpi. Sunt absolut convins că aceste „somități” vor ști să explice pe grupurile de gospodine „imun-oloage” modul în care plasmocitele își fac treaba. Și să vezi acolo discuții despre epitopi și citokine și complexele majore de histocompatibilitate. Ca să nu mai spun despre celebrele celule prezentatoare de antigen. Așa cunoștințe vaste îndreptățesc pe orice posesor de telefon deștept să aibă opinii. Că doar a absolvit medicina online. Ce contează că nu știe cum îl cheamă cu buletinul în mână? Astea sunt detalii. E creativ, ce naiba? Are inteligență emoțională, nu? Toate astea îl ajută pe respectivul muflon să ia decizii „informate”. Autodidacți de facebook, gen, nu? Cum ΄ștele mă-sii v-a răbdat planeta asta până acum, nu-mi pot explica.

Practic o medicină generală cu iz de ev mediu în societatea asta tot mai tehnologizată. Spitalele sunt pline de covid. Boala aceasta a devenit proritate. Toți bolnavii cronici nu mai au acces la monitorizare ca lumea. Covidul a făcut sa pălească diabetul, cancerul, ciroza, bolile cardiovasculare. Oamenii, chiar de la primele valuri ale pandemiei, au început să evite spitalul. De teamă că se vor întoarce în pungi și nici măcar de o înmormântare creștinească nu vor mai avea parte. „Mor acasă dar eu acolo nu mă duc!” A rămas pe mine să gestionez, pardon, să fac managementul bolilor cronice. Că, deh, ne-am umplut de englezisme ca soldații romani de sifilis. Foarte tare mă enervează cei care vorbesc romgleza. E o violare a limbii române. Bine, unii habar nu au să se exprime corect în limba română și își ascund golurile și lipsa de vocabular în felul acesta. Am un termen cu care-i definesc. Clampfuteri. Ăștia care se bat cu gagicile lor pentru programarea la epilat și pensat. În fine. Mă rog, fiecare e liber să fie cât de penibil vrea.

Rumeg tot felul de gânduri. Sigur că așa numitele autorități au luat anumite decizii care mi-au afectat toată activitatea. Pe lângă programul de cabinet m-au obligat să o fac și pe pribeagul în focare. S-a împărțit orașul pe regiuni. Fiecare a primit o culoare în funcție de numărul de cazuri active și de decese. Pe frigul ăsta nu se mai aglomerează morga. Poți să mori și să fii ținut la domiciliu zile întregi. Până când vin unii desemnați tot de autorități să te șteargă din registre. Așa se lucrează acum. Pe hârtie. S-au lămurit că nu stă cineva să le facă vreo raportare. Mai ales că multe cifre au fost puse la plezneală. Fără vreo legătură cu situația reală. Abia acum au date exacte și se vede dimensiunea dezastrului. Nu-mi pasă. Erau vremuri când adoram situațiile astea postapocaliptice. Le căutam în filme. Le scriam. Le trăiam cu mare entuziasm. Acum îmi e lehamite.

Din cauza gurii mele mari m-am pomenit repartizat în zonele roșii. Mă simt ca vestitorul morții. Sunt obligat să trec pe la fiecare apartament din zonă. La cei mai mulți nu apuc să vin a doua oară. Sunt dotat cu un ser experimental. Îl injectez de fiecare dată cu speranța că va funcționa. Nu e un vaccin. E un ser care cică împiedică așa numitul fenomen de shift al virusului. Acum să vă văd, deștepți de facebook. Explicați și fenomenul ăsta.

Sincer să fiu, nu știu câți mor din cauza covidului și câți din cauza serului. Nu am încredere în autorități dar m-au amenințat cu curtea marțială dacă mai fac gât și mă dedau la acte de indisciplină. I-am spus unia că sunt civil și că n-am ce căuta la curtea marțială. Mi-a răspuns că e stare de război și că pot păți multe chestii. Nu m-am conformat din frică. Din curiozitate. Să văd cât pot trăi. Câte pot îndura. Câtă moarte și suferință pot absorbi. Pe toate! Așa cum Chuck Norris poate face toate flotările.

Mi s-au repartizat două străzi din cartierul Burdujeni. Îl cunosc foarte bine. Am slujit mulți pacienți aici în timpurile normale. Când contau celelalte boli. Am îngrijit plăgi urâte. Escare. Am asistat muribunzi. Am consultat copii. Mă știa lumea. Poate mă și iubea, cine știe? Acum cei pe care i-am tratat nu mai sunt. Au murit demult. De sau cu covid, habar nu am. Și nici nu contează. Intru în prima scară. Conform rutinei zilnice. Sunt îmbrăcat cu un costum identic cu cel folosit de medicii care au avut de a face cu Ebola. Și au scăpat. Deci e verificat. E al dracului de incomod dar măcar nu îmi e frig în el. Dimpotrivă. La -25 de grade mă simt caniculat, dacă mă pot exprima așa. E apocalips, ce naiba?, mă pot exprima cum vreau, nu?

Constat cu amărăciune că se păstrează proporția. Unul din trei moare. E fioros de exact. Nu am ce face.  Ca un robot injectez serul la fiecare supraviețuitor. Ochi speriați. Panicați. Oameni în pragul nebuniei. Ordinul e să fie scoase cadavrele pe balcoane. Până vor veni cei care le vor prelua. Ajut. Atât mi-a mai rămas de făcut.

                                                                       *** 

La cabinet e o muncă diferită. Sigur că folosesc serul. Sigur că trec pe la fiecare. Sigur că unul din trei moare. Fiind o comunitate mică și știindu-le la toți antecedentele medicale pot observa orice schimbare. Pot vedea un tablou general pe care nu-l văd mulți. Mai întâi au părut date subiective. Le-am văzut din întâmplare. Apoi mi-au atras atenția din ce în ce mai puternic. Medicamentele nu mai funcționează. Bolnavii cronici rezistă până își epuizează toate mecanismele fiziologice de compensare. Apoi se sting. Degeaba le administrez tratamentele.

Am crezut și cred și acum că am descoprit ceva cu implicații mari. Nu am raportat încă. Nici nu am de gând să o fac prea curând. De când armata a preluat controlul asupra fiecărei activități, fie ea medicale sau de alt tip, totul decurge sub o disciplină draconică. Proritatea e lupta cu pandemia. Orice altceva e trecut la diverse aspecte fără importanță. Motiv să nu mă bag în seamă inutil. Adun zilnic cât de multe date pot și săptămânal îmi fac calculele. Sunt obligat să verific de zeci de ori. Până mă lămuresc. Până totul va fi atat de evident încât mi se va topi scepticismul pe care l-am învățat de la Carl Sagan. Orice progres științific are la bază îndoiala savanților. De parcă eu aș fi naibii vreun savant. Pe dracu! Sunt doar un om epuizat. Cu prea multe probleme de rezolvat. Ale altora. Povestea vieții mele.

La două zile ne întâlnim toți cei care lucrăm pe teren. Cică să dăm raportul. În principiu e o pălăvrăgeală și singurul lucru bun e cafeaua. De calitate. Fierbinte. Aromată. La discreție. E un mare privilegiu. Aaaa. Și rația de țigări. De când au circulat zvonuri că nicotina protejează, țigările au devenit o monedă de schimb foarte valoroasă. E o prioritate pentru mine să fac rost de cantități mari. Nu că aș crede porcăriile astea. Din simplul motiv că îmi place fumul. Mereu mi-a plăcut să mă otrăvesc.

– M-am uitat pe cifrele pe care mi le-ai trimis ieri. Nu știu dacă avem ceva dar în mod sigur e neobișnuit. Dacă e adevărat.

Andrei mă privește cu ochii lui albaștri. Deși are mai mult de 50 de ani pare un băiețel. Ochi limpezi. Ras în cap. O față rotundă. Toți dinții naturali în gură și un zâmbet deschis. Ne știm de ceva decenii. Am învățat multe unul de la altul și am construit între noi o încredere imposibil de zdruncinat. Ambii rinichi mi-i dau pentru el fără să clipesc. I-am spus asta într-o zi și mi-a zis că sunt tâmpit. Spune-mi ceva nou, prietene.

– E totul real. Știi că nu mă bag în seamă aiurea. Și mai ales am încredere în judecata ta. Implicațiile sunt mari. Ori pastilele conțin doar excipienții ori virusul schimbă ceva în celule. În receptori sau în metabolism. Habar nu am. Dar consecințele se văd. Nu e o pandemie. E o extincție.

– Stai să vezi ce am primit eu. Cum te știu nerăbdător îți spun doar că datele la care am acces confirmă faptul că gerul ăsta a început la câteva zile după mutație.

E rândul meu să fac ochii mari.

– Cum dracu? 

– Ei, hai! Ia pune-ți mintea la contribuție. Plaga începe să schimbe tot. Climă. Boli. Modul de reacție la medicamente, așa cum spui. Viața și moartea.

– Crezi că va deveni cauza primă a tuturor lucrurilor pe planeta asta?

– E ocupat locul ăla. De către o entitate numită Dumnezeu, mai știi?

– Vrei să prezentăm toate astea?

– Ăstora? Au capetele prea băgate în fund ca să vadă și altceva decât disciplina lor de rahat. Azi vine generalul. Poate reușim să-l contactăm.

– Care din ei?

– Ei! Generalul.

Tac. Unul singur e Generalul. Restul sunt musculițe de oțet pe lângă el. Omul ăsta a participat la crearea vaccinului în primele luni ale pandemiei. A fost în focarul asiatic de unde a pornit primul val. A supraviețuit unei intoxicații cu moscoviu. Cadou de la prietenii chinezi. E o legendă. De fapt, ce dracu΄ spun eu aici? E Legenda. La cuvântul ăsta în DEX ar trebui să fie fotografia generalului Avramescu. Pe mine mă fascinează atât de mult încât nu scot un cuvânt când se vorbește despre el. Ce să mai spun acum? Va fi atât de aproape.

Se face liniște. Colonelul Zamfir, cel care coordonează totul în oraș, își face apariția în modul lui caracteristic. Urlând la toată lumea. Mi-am promis că într-o zi îi voi face cunoștință cu croșeul meu de stânga. Fără să îi spun ceva. Doar să mă apropii. Indolent. Așa cum e obișnuit cu mine. Și să-i cârpesc, tată, o carabă de miner direct în meclă. Atât. Apoi fie ce-o fi.

– Aștept raportul fiecăruia. Mă interesează în mod special cum sunt cei care au primit serul săptămâna trecută. Executarea! În ordine alfabetică!

La început au fost proteste. Acum doar o lehamite generală plutește în toată sala. Fiecare și-a spus poezia. Ca de obicei. Rezultatele sunt previzibile. Cu toată zeama asta, momentan unul din trei moare. Injectat sau nu. Și ăsta e abia începutul. Dau glas gândurilor mele. Colonelul turbează.

– N-am cerut păreri. Doar rapoarte. Să vă fie clar!

Aprind o țigară și privesc deasupra lui. Nu-l mai aud. Când oare va veni Generalul ? Mă îndoiesc profund că va vorbi cu noi dacă nu-i vom atrage atenția în vreun fel. Mă ridic în picioare. Colonelul mă privește cu ură. Îl scot din sărite de ceva vreme.

– Stai jos!

– Nu!

– Îți ordon să stai jos!

– Altfel!?

Fața i se congestionează. Nu l-am sfidat așa vreodată.

– Vă rog să mă ascultați.

– Nu mă interesează! Aici nu e vreun rahat de spital sau cabinet unde vreun pămpălău de doctor se crede masculul alfa. Aici e armată și disciplină. Stai jos că te ia naiba!

– Nu! O să mă asculți. Și încă o vei face cu mare atenție.

Mă duc spre el. Își duce mâna la armă. Sunt convins că dacă nu-l manevrez atent, tembelul ăsta va face o prostie mare. Calculez rapid de cât timp ar avea nrevoie pentru a o scoate, debloca și a o aținti spre mine. Mă mișc mai rapid și ajung la câțiva centimetri de el înainte de a apuca să facă vreo mișcare.

– Ascultă-mă și apoi fă ce vrei. Doar ascultă-mă dracului o secundă!

L-am șocat. Șobolanul ăsta îmi va face un milion de mizerii. O citesc clar în ochii lui de pește mort.

– Dețin informații pentru generalul Avramescu. E vital să mă văd cu dumnealui.

E rândul lui să mă lase mut. Râde. Din toată inima. Îi văd amigdalele. Nu se poate abține. Râde de mine cu o forță și o energie care mă blochează. E o adevărată isterie. O ține așa timp de un minut apoi se întoarce și pleacă. Îl aud hohotind pe hol. Din ce în ce mai slab. Un mare bou. Mare plăcere îmi va face să-l croiesc. Cât de curând. 

                                                                       ***

O nouă zi, același rahat. Sunt echipat ca un cosmonaut. Doar prin văz mai pot percepe mediul înconjurător. Execut rutina care într-un fel mă ajută să-mi păstrez bruma aia de sănătate mintală pe care o mai am. În ultimele 24 de ore s-au înmulțit morții. Revăd mental totul. Evoluția. Ceva se schimbă. În mai rău.  

Aprovizionarea  orașului a început să fie din ce în ce mai dificilă. Populația primește rații tot mai mici. Motorina a fost rechiziționată de către armată. Pe străzi vezi doar blindate. Sunt de două tipuri. Cele pentru medici și cele pentru forțele care mențin „disciplina”. De când bântui ca fantoma prin peisajul ăsta apocaliptic nu am văzut vreo ființă. Toți sunt închiși în case. Ca pe vremea ciumei. E ordin să se tragă cu muniție de război în oricine iese pe străzi. Fără somație. Încă o problemă pe care vreau să o discut cu Generalul.

Mă enervez. Nu am reușit să-l determin pe idiotul ăla de Zamfir să mă ajute să obțin o întrevedere. L-am rugat. Am promis multe. Nu am ajuns la el. Tipul are o plăcere viscerală de a mă refuza. Mi-a propus să-i spun lui ce e așa important și el va trimite mai departe. Să fac un raport pe cale oficială. Apoi tot el a completat că nici dracu΄ nu îl va citi. Mi-am ținut mâna dreaptă și am strâns din dinți. M-a întrebat ce am. Am răspuns că abia îmi țin dreapta cuminte. Să nu-l pocnesc. A zâmbit doar. De atunci, de fiecare dată când stă de vorbă cu mine, are grijă să se plaseze doar în stânga mea. L-am adus unde am vrut. În raza croșeului meu de care și Cerdan ar fi mândru. Vine ea ziua când îl voi desfigura. Gândul ăsta mă calmează.

Tot rumegând idei am trecut de fostul Carrefour și am intrat în Burdujeni. Opresc blindatul la capătul străzii Eroilor. Începe rutina. Pe urmele mele am doi soldați cu armele pregătite. Parchează lângă mine. Coboară. Suntem trei umanoizi cu preocupări comune. Moartea. Din păcate doar unul are pregătirea să încerce să o gonească. Verificăm microfoanele. Fiecare e responsabil să-și încarce bateriile. Orice lipsă de comunicare sau și localizare e trecută la capitolul insubordonare. O cretinătate tipic cazonă.

Prima scară. Prima ușă. Intru singur. Protocolul cere ca soldații să aștepte afară. Să dea naiba dacă nu mă bucur. Îmi place să fiu singur cu suferința. Să nu o împart. Pot lua cele mai bune decizii când reușesc să o absorb. Mereu am spus că o atrag așa cum siropul atrage viespi. Ghici ce? Titlul unei cărți de San-Antonio e Sirop pentru viespi. În ciuda porcăriilor pe care le debitează rămâne autorul meu preferat. Aici nu mai am ce face. Cei doi locatari sunt morți. Îi duc pe balcon. Închid căldura din apartament și ies. Urmez instrucțiunile. Cu un spray special desenez pe ușă. Un doi liniuță zero. Doi morți, zero vii. Echipa de recuperare va ști ce are de făcut. Continui rutina. Scriu pe toate ușile. A doua cifră e invariabil zero. Niciun viu azi.   

                                                                       *** 

– Tipul ăsta nou de virus a apărut întâi la noi. Suceava e într-un fel pacientul zero. Odată cu el a apărut frigul. De la noi s-a extins. De ce?

Mă uit la Andrei și îmi aprind impasibil o țigară. E unul din rarele momente când avem timp să stăm de vorbă fără grabă.

– Tu scriai SF-uri. Te rog să delirezi pe subiectul ăsta cum o făceai pe vremuri în povestirile tale.

Se uită la mine cu o scânteie jucăușă în priviri.

– Pe vremurile cand scriai bine.

Trag zgomotos un fum în plămâni.

– Alea au fost excepții.

– Au fost pe naiba. Mai știi ce spuneai la lansarea primei tale cărți? Că scrii chiar și pentru un singur cititor.

– Și ce te face să crezi că erau mai mulți?

Zâmbește și îmi face semn să vorbesc.

– Ai spus că Suceava e pacientul zero. La momentul la care a apărut mutația lumea nu mai umbla aiurea pe străzi. A fost carantină. Severă. Însă știi foarte bine că în țara asta regulile arată impecabil doar pe hârtie. În realitate nu dă cineva doi bani pe ele. Chiar și așa îmi e greu să cred că fost un vector uman. A fost o mutație. Adevărat. Una ciudată și profundă. Cum naiba s-a răspândit așa rapid? Unde e gazda intermediară? La fel de curioasă e legătura dintre mutație și frig. E o consecință? E un fenomen întreținut de vreo moleculă care blochează cumva fotonii?

– Cum anume?

– Habar nu am. Ce avem toți în comun? Mă refer la oameni, animale, plante? Ce împărțim noi cu virusul ăsta?

– Aerul, dragul meu Sherlock.

– Elementar, nu?

– Aerul din Suceava e cheia problemei. Crezi că s-a gândit cineva serios la asta?

– E o întrebare pentru General.

– Este. Dacă trec de lacheul ăsta caraghios de Zamfir.

– Nu e neapărată nevoie să treci tu. Doar fă ce știi mai bine. Menține-i atenția asupra ta. Derutează-l. Și voi găsi o cale să ajungă ideea asta unde trebuie.

– Crezi că ne va băga în seamă cineva?

– Pe noi nu, dar pe anumiți specialiști de la meteo da.

                                                                       ***

M-au închis într-o porcărie de cameră minusculă. Ușa e din fier. Solidă. Geamuri nu sunt. E doar un rahat de lumină lăptoasă care curge din tavan. Al naibii închisoare. Habar nu am cât voi sta aici. Habar nu am dacă îmi pregătesc vreo spânzurătoare sau un pluton de execuție. Nu-mi pasă. Mă simt complet detașat. Mă simt bine. Eliberat. Încărcat. Curios.

Motivul încarcerării mele: lovirea unui ofițer al Armatei Române. L-am executat pe Zamfir atât de artistic și de eficient încât s-a făcut liniște timp de un minut. Mi-am pus mâinile la ceafă și am așteptat impasibil să vină să mă ia. S-au mișcat rapid. M-au încătușat. Unul din soldați mi-a spus că dacă scap am de la el un cartuș de țigări. Nu-mi pare rău pentru ce am făcut. Chiar dacă acum stau închis ca un animal.

Ușa se deschide.   

– Avem ordin să vă luăm cu noi.

– Nicio ultimă țigară înainte? întreb eu rece.

 Mi se întinde un pachet. Fumez și îi privesc atent pe cei care au intrat. Doi băieți tineri. Oriunde m-ar duce, nu am de gând să îi bag în vreun bucluc. Voi fi cooperant. Sting țigara și îmi pun din nou mâinile la ceafă, așteptând să fiu încătușat.

– Nu e nevoie.

Ieșim. Nu cunosc partea asta de bază. Suntem pe un coridor lung, luminat cu aceeași lumină enervantă. Mergem câteva minute fără să vedem pe cineva. Sunt uși din 10 în 10 metri. Atât pe o parte cât și pe alta. Ne oprim în fața uneia. Unul din ei scoate o cartelă. Se deschide.

– Vă rugăm să intrați și să vă echipați. Avem ordin să ne asigurăm că veți lua tot ce aveți nevoie pentru a supraviețui câteva zile afară.

Ridic din umeri și mă conformez. Într-un sfert de oră ies echipat ca la Ebola. Car cu mine o geantă în care am pus tot ce cred că îmi va fi de folos. Rotițele mi se învârt în creier la turație maximă. Se așteaptă ceva de la mine. Însă să dea naiba dacă știu ce anume. Soldații îmi examinează geanta cu echipament și provizii.

– Veți ieși pe ușa aceasta. Afară veți găsi un blindat. Înăuntru sunt toate documentele care vă asigură deplasarea pe orice drum. De asemenea, aveți un dispozitiv de localizare pe care sunteți rugat să-l activați doar în caz de urgență.

– Unde anume trebuie să ajung?

– Nu ni s-a comunicat această informație. Ni s-a ordonat să ne asigurăm că veți fi echipat și că vă veți urca în blindat. Ni s-a ordonat să vă spunem că odată aflat înăuntru vă veți da seama.

– Domnilor, vă mulțumesc. Eu am crezut că mă duceți la curtea martțală și apoi la plutonul de execuție.

Zâmbesc amândoi.

– Am fost rugați să vă dăm asta, spune unul din ei lăsând pe geanta cu echipament un cartuș de Davidoff Classic. Ni s-a spus că veți ști de la cine e.

Ne despărțim. Mă urc în blindat. Cheia e în contact. Pe scaunul din dreapta e un plic. Îl deschid. Conține o hârtie pe care e scris frumos de mână, cu stiloul: Ce anume produce aer?

                                                                       ***

Conduc din reflex fără să îmi fi stabilit vreo țintă. Totul e alb în jur. Blindatul se comportă impecabil. E dotat cu șenile și cu un motor de 300 cp. Am și opțiunea de a blinda geamurile. Apăsând pe un buton mașinăria asta se transformă într-o țestoasă. Senzorii îmi arată aceeași temperatură. -25. Fără vreo variație. Am activat și radarul de mișcare. Are o rază de acțiune de 5 kilometri. Am avut grijă să mă schimb în haine obișnuite după ce am plecat, așa că acum mă simt ca într-o vacanță la schi.

Gândurile mă macină mai tare ca de obicei. N-am fost vreodată un tip liniștit. Pe planeta asta, unul, cândva, a emis o cugetare. „Ai căutat povara cea mai grea și te-ai găsit pe tine însuți.” Mă umflă râsul. Nenea ăsta nu a cunoscut apocalipsul în toată „splendoarea ” lui. A avut timp berechet de introspecții din astea insipide. Sau poate suferea de vreun ulcer ceva, cine știe? Încerc să mă concentrez. Oare ce naiba vor ăștia de la mine? De ce scenariul ăsta rocambolesc? Cert e că au eliberat scriitorul. Sunt convins că nu dau doi bani pe cunoștințele mele medicale. Sunt atât de disperați că au făcut apel la starea aia specială, intuiția ascuțită și fără vreo bază rațională, de care am vorbit atâta în vremurile trecute. Vremurile în care scriam bine. Vorba lui Andrei.

Am topit un pachet de țigări din cartușul primit și am mers 120 de kilometri. Absolut haotic. Fără să respect vreun drum. Ce să mai spun de vreun plan? Îmi vine în minte o frază din „Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Preda. Spunea Petrini că atunci când țigările nu mai au gust e timpul pentru o cafea. Opresc monstrul de oțel. Cuplez fierbătorul și în 10 minute am o cafea care îmi dilată nările, pupilele și mintea doar privind-o. Casc ochii în jur. Mă simt de parcă aș fi la Kiruna. Celebrul loc unde se antrenează astronauții. Intru în starea aia specială pe care o aveam când lucram la povestirea Olympus Mons.

Doar că în loc de Kiruna și barul hotelului Artic Eden dau cu ochii de Vatra Dornei și ce a mai rămas din nu mai puțin celebrul hotel Bradul. Când eram mic veneam aici la schi. Era fascinant. Zăpada. Frigul. Trântele pe care le luam. Telescaunul. Cablul cu care urcam până în vârful pârtiei. Oameni mari făceau niște cristiane atât de frumoase. Vinul fiert și mirosul de scorțișoară. Acum e doar moarte și ger năprasnic.

Zgomot de topor în carnea lemnului. Așa parcă începea o povestire cu zombi. În carnea lemnului… Nu-mi mai pasă de costumul lor pentru Ebola. Am nevoie de libertate de mișcare. Și de haine potrivite pentru efort. Mă echipez. Mă simt bine. Cofeina îmi aleargă prin sânge. Sunt dopat. Îmi iau schiurile în spate și urc. Știu doar că trebuie să ajung în pădure. Cât mai departe. Cât mai adânc. Pădurea produce aerul.

Muntele e cel mai complet și adevărat test. Pentru oricine. Nu-l poți prosti. Va ști de fiecare dată clar care îți sunt limitele. Ideea e să fii cu o secundă mai prevăzător și să nu ajungi la mila lui. Urc. Cu toate eforturile celor care au trăit pe meleagurile astea nu s-a produs încă o defrișare ireversibilă. La naiba! Numele de Moldova, după unii, ar veni de la coniferul molift, prezent la altitudine în munții Călimani, în jurul Dornei și în masivul Ceahlăului. Grecii o numeau Mauro-Vlahia. Vlahia Neagră, de la pădurile de nepătruns. Și epigonii ăștia care au fost la putere au ras aproape tot pentru burțile lor infecte. Să tai aiurea copacii, de fapt să-i furi cu acte, a fost o crimă. A plătit cineva atunci? Pe dracu! Tipic românesc. Noroc de virusul ăsta că mai triază din noi. Într-un fel sunt tare bucuros de situația asta.

Începe să se întunece. Numai un inconștient ar merge mai departe. E cazul meu. Ce caut? Habar nu am. Voi ști abia când voi găsi. În câteva ore am ajuns în inima pădurii. Îmi e din ce în ce mai greu să înaintez. Totul în jur e aspru. Mă opresc pentru câteva minute. Scot din rucsac un pachet de țigări și un plic de mâncare specială. În contact cu aerul se încălzește instantaneu. Să mai spună cineva că Armata Romana nu e dotată. Are un gust de carton dar e plină de nutrienți. Trag un ultim fum și-mi pun ochelarii cu vedere în infraroșu.

Rămân cu gura căscată. În jurul meu totul strălucește. Copacii sunt atât de luminoși de parcă miliarde de licurici i-ar fi învelit. Copacii sunt calzi. Înaintez. E o feerie. De nu mi-aș rupe gâtul, bine ar mai fi. Intensitatea luminii lor e din ce în ce mai mare. În inima pădurii sau spre talpa iadului?

Pas cu pas ajung în zona cea mai fierbinte. Ochii abia mai suportă. Îmi scot ochelarii. Văd ceea ce mi-am dorit să văd toată viața. Are doar 2 metri în diametru. E rotundă. Stă la un metru de pământ. Periodic, la câteva minute, se deschide o trapă și ies câteva tuburi care se înfig în zăpadă. Nu știu cât de adânc dar știu al naibii de sigur că așa ajunge virusul în rădăcinile copacilor. Acolo cred că se adaptează cumva sau face cunoștință cu chimia organică de pe planeta asta și apoi trece în aer. Mă uit la pomi. Nu par deloc vătămați. Sunt folosiți doar ca sursă de informații. Sau vectori. Cine știe?

Mă apropii de strucutra asta. O ating. E caldă. Nu scoate vreun zgomot. E absolut impasibilă la prezența mea. Asta până când unul din tuburi mi se înfige în coapsă. Nu simt vreo durere. Doar o mare căldură. În câteva secunde pur și simplu mi se inoculează milioane de imagini. Viață vegetală. Inteligență vegetală. Colectivă. Ăștia nu sunt viruși așa cum îi definim noi. Sunt un fel de molecule organizate care, pe lângă anihilarea vieții cu puls, culeg și transmit informații. Nu despre civilizația patetică și eșuată numită omenire ci despre clorofilă și fotoni. Noi le distrugem și unii le vor. Unii care le înțeleg și au capacitatea de a fi în simbioză cu elementele astea, sărindu-ne pe noi din ecuație. Unii capabili de zboruri interstelare.  

E fioros de simplu. Ne-am ars!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s