Iţcani, lumini și umbre.

Autobuzul opreşte la gară. E capăt de linie. Gara din Iţcani. Un loc special pentru mine. Copilăria mea şi a altora. O gașcă pestriță în toate sensurile. Cobor. De când m-am urcat am intrat în transă. Mă şi vedeam copil. Venind din oraș cu autobuzul. Fascinat de șofer. De volan. De butoanele care se aprindeau când se deschideau uşile. De compostorul ăla absolut oribil dar atât de important. Dracu’ te lua dacă te prindea controlorul cu biletul necompostat. Sau fără bilet. M-a luat odată și de atunci nu m-am mai încumetat să fentez regula.

Sunt deja în pielea mea. La naiba! Am fost în pielea fiecărui personaj pe care l-am imaginat în cărțile de calitate literară îndoielnică pe care le-am scris. Am trăit, am murit, am iubit, am luptat, am explorat cosmosul şi planeta asta împreună cu personajele mele. Prin ochii şi mintea lor. Acum sunt în pielea autorului. Cel mai greu exerciţiu de creativitate.

Trag aer în piept. Aerul e altfel. Sau eu sunt altfel. Nici nu mai contează. E o călătorie inițiatică pentru mine. În față e un parc. Cică. Paragină. Mizerie. Câini. Cândva era celebra terasă Feroviaru’. Bere la halbă. Rom. Vodcă. Lichior. Sinistrul vermut. Muzică. Centrul periferiei. Punctul zero unde se aduna „spuma” cartierului. Şi noi, draci de copchii, fascinați de atmosferă, căscam gura cu orele. Păcat că s-a dus naibii tot. Superb local. Acolo am auzit pentru prima oară de Sida. Era numele unei chelneriţe. Un deceniu mai târziu a ajuns celebră în toată lumea. Şi noi care am crezut că e nume de căţea. De a dracului ce era.

La nici 50 de metri distanţă e biserica. Amintiri. Paştele. Pocnitori cu injector. Țeava cu carbid. Pocneam cu tovarășii mei semianalfabeţi care mă priveau cu admirație pentru că eram la şcoală. Aceeași care veneau la mine să le citesc ziarul. Că a apărut unul din cartier în el. Bine, omul plecase la pușcărie și despre fapta lui scria acolo, dar nu conta. Era vedetă. Era la ziar. Aceeași care îmi plăteau biletul la cinematograf ca să le citesc repede subtitrarea. Se auzea doar glasul meu în toată sala. Aceeași cu care mergeam la tren. La Wars. Trenul cu străini. Oprea în gară şi de fiecare dată călătorii ne aruncau dulciuri. Ne băteam la propriu pentru ele. Era o frumusețe atât de vie și de intensă în toată sărăcia aia în care trăiam toți. Şi o al naibii de sinceră solidaritate.

Intru în gară. Dezolantă locație. Tot felul de corcozani. Miros de grajd. Mizerie. Ies pe peron și caut crâșma aia în care nu intra oricine. Doar ăia cu doage lipsă sau prea beți ca să le pese de fauna purtătoare de şişuri. Mă pot „lăuda” cu o singură experiență de genul. Scurtă. Pentru că am avut prieteni care au venit şi m-au luat înainte de a-mi dona sânge sau de a fi intubat pe ambulanță.

Aşa cum mă aşteptam, nu mai e nici spelunca asta. Păcat. Totul avea un farmec tulburător. În vremurile alea. La vârsta şi mintea pe care le aveam atunci. Mă simţeam pe străzile din Iţcani ca în Misterele Parisului. N-am mai avut senzația aia vreodată. Eu, cel din alte timpuri. Eu, cel din altă viaţă. Aprind o țigară și mă uit la şine. Puneai urechea pe ele să auzi trenul de la distanţă. Puneai un cui. Trecea marfarul peste el. Uite aşa aveai un cuţitaş. Extrem de util în anturajul în care te invârteai.

Melancolia mea e spulberată imediat. Revin la realitate. La mine, cel de acum. Privirea îmi e atrasă imediat de cineva. Stă sub un stâlp de tensiune. Are mâinile deasupra capului. Se mişcă spasmodic. Ce naiba? O fi vreo epilepsie atipică? O fi vreun sevraj? Vreun delirum tremens? Nu pare un vagabond sau un bețiv notoriu. Deși în cartierul ăsta nu există un bețiv notoriu. Facem fiecare cu rândul, vorba unui aşa zis scriitor care a bătut câmpii prin presă. Pe vremurile când scria bine. Cică.

Îl observ de la distanță. Omul ridică mâinile. Tremură un pic apoi le lasă în jos. Iar le ridică. Iar tremură. Iar le lasă în jos. Face chestia asta de câteva minute bune. Poate e vreo chestiune de pilates sau fitnes sau calistenic, naiba să le ia. Invenţii moderne pentru sedentari. Habar n-am. Poate e o schizofrenie. Vreo tulburare obsesiv-compulsivă. Cine ştie? Cert e că m-a făcut al naibii de curios. Îngheț. Poate e bolnav omul şi îndată se urcă pe stâlp şi pune mâna pe fire iar eu stau ca prostul şi mă dedau la introspecții.

Arunc țigara şi cu paşi mari mă îndrept spre el. Ajung rapid. Nici nu mă bagă în seamă. Îl analizez. Are în jur de 60 de ani. După privire nu pare psihotic. Poate e doar stresat.

  • Bună ziua, zic.
  • Bună ziua.

Răspuns politicos. Articulat. Clar.

  • Sunteţi în regulă? V-am văzut de pe peron. Am crezut că vă e rău.
  • Mi-a fost. Dar de acum voi scăpa de toate.

Intru în panică. Are de gând să se sinucidă. E gândul care mă izbește cu mare forță.

  • Vă rog să nu faceţi vreo prostie. Nu merită să vă luaţi viața.

Se opreşte şi se uită la mine derutat.

  •  Am venit să mă fac bine aici.

E clar. Psihoza e mai puternică decât credeam. Decid că îl voi împiedica să îşi facă rău chiar de voi fi nevoit să folosesc celebrul meu croşeu de stânga. Coșmarul mandibulelor. Mă apropii mai mult. Îmi calculez pașii. Dacă dă să se urce pe stâlp, îl croiesc cât să-l las inconştient. Apoi sun la ambulanţă. Intru în jocul lui ca să-i adorm vigilenţa.

  • Aveţi o boală grea?

Din nou mă priveşte derutat.

  • Măi băiete, m-a pus dracu’ şi m-am vaccinat.

Sunt extrem de atent şi curios.

  • Aha. Şi? Multă lume a făcut-o.
  • Treaba lor. Eu vreau să scap de vaccin acum. Mi-a spus mie cineva că dacă stai sub un stâlp de tensiune și te scuturi, curentul trage vaccinul din tine. Şi scapi. Aşa fac în Italia. Şi ăia nu sunt niște proşti. Sunt mai civilizați ca noi. Mai deștepți.

Mă abțin să-l întreb de ce anume scapi. Ceea ce are el şi mulţi alţii e fără scăpare. Nici reactorul de la Cernavodă nu poate trage anumite chestii din mintea umană. Civilizată sau nu.

  • Eu am auzit că dacă stai sub clopotul de la Mitropolie, când bate, prin vibrația aerului, scapi mai repede. Garantat. Că totul vine de sus, nu? Şi sănătatea şi boala.

Se luminează la față. I-am făcut ziua mult mai bună. Popă trebuia să mă fac. Aş fi avut har. Şi bogăţie. Sunt sigur. Scot pachetul de ţigări.

  • Dau un rachiu, zic. La Feroviaru’.

Aici l-am atins. Ia o țigară. O aprinde şi mă urmează. Cumpăr o sticlă de vodcă. Îmi cer scuze că nu beau cu el dar îi ţin companie pe o bancă mizerabilă din fostul parc. Nu bea nici el mult. Două gâturi de poşircă, un pachet de ţigări, multe cuvinte şi amintiri comune. Misterele Parisului ziceam, nu? Patetic. SF-urile Iţcaniului sunt mai tulburătoare.

Mă ridic, dau mâna cu tovarăşul meu de „pahar” şi plec. Privesc încă o dată la câteva cuvinte pe o tablă. Gara Suceava Nord. Sec. O gară ca oricare alta pentru unii. Pentru mine însă e o cale de a mă întâlni. Am a-mi spune câte ceva. Sau poate doar să mă ascult.

3 thoughts on “Iţcani, lumini și umbre.

  1. Super! Amintiri care sigur sunt si in amintirile mele si prezent pe care doar il banuiesc. M-am plimbat si eu un pic pe la gara citind articolul. Multumesc pentru aducere aminte.

  2. si mergeam la film,Mutu ne rupea biletele ,un copil amarat care cu greu avea de un fim ,Au trecut ani ,de un paste am mers la cimitir[tata decedase cu un an in urma ,]lume ,care de care ,imi pica ochii pe Mutu ,la o crucedin teava aseza un ou rosi si curgeau lacrimile ,necajit tare,si azi vad durerea lui ,poate ca eram mai tanara ,[dar tare ma impresionat

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s