Nu eşti singur!

„La început au râs de mine şi de pregătirile mele pentru apocalips. Apoi m-au imitat. Când moartea violentă a devenit rutină m-au căutat. Nu mulţi. Unii dintre cei puţini care au reușit să scape. Nu m-au găsit. Nu am vrut să mă găsească. M-ar fi încurcat. Poveri pe care nu mi le doream. Acum aş da multe pentru o voce. Pentru un contact. Însă întâlnirea cu un om a ajuns una de gradul trei. Unde dracu’ să mă tot duc? Pentru ce? Pentru a supraviețui? Până când? De ce?”

Astea sunt ultimele rânduri dintr-un jurnal pe care l-am găsit ieri. Am devorat fiecare pagină. În sfârşit o dovadă că există posibilitatea de a mai fi şi alţii. La naiba! Îi voi găsi. Şi pas cu pas ne vom lua planeta înapoi. E şi asta o motivație la fel de bună ca oricare alta, nu?

Tipul care a ținut jurnalul a supraviețuit ceva vreme. I-am găsit adăpostul din întâmplare. Partea cea mai tare a vizuinei lui era un container din titan. Îngropat. Refugiul suprem. Putea supravieţui acolo câteva zile bune fără a ieşi. Unul ca mine chiar vreo două săptămâni. Disciplina pe care am învăţat-o în Legiune mă ajută să fiu extrem de econom cu orice tip de resurse.

Ştiu foarte bine că aici va fi doar o pauză. Nu am cum să rămân pe loc. Ar fi moarte sigură pentru că mai devreme sau mai târziu Ceilalţi te găsesc. Te simt. Te localizează cumva şi sunt al naibii de determinaţi să te ucidă.

Am pus deja în rucsac ceea ce am nevoie. Nu multe. Mâncare concentrată. Apă. Câteva cutii de medicamente. Două cuţite. Mă pricep să le mânuiesc. Chiar sunt extrem de periculos. Ani de zile am făcut antrenamente speciale. Întocmai ca forțele în care am activat. Războiul şi moartea sunt cele două coordonate ale existenței mele. Le am din plin. Mai am ceva. Noroc. Tipul ăsta deținea o armă automată cu ghidaj laser. Mi-o însușesc fără să stau pe gânduri.

Planul pentru următoarele 24 de ore e simplu. Mă voi îngriji și voi dormi pentru prima oară după multă vreme în siguranță. E un armistițiu bine venit.

***

N-am luat cu mine jurnalul. L-am lăsat pentru cel care poate va avea noroc să-l găsească. Am mai lăsat restul de provizii şi un mesaj.

„Nu eşti singur!”

Ceilalți sunt creaturi ciudate. Să posezi o asemenea tehnologie şi să te cobori la nivelul unui război corp la corp mi se pare ori o glumă sinistră ori un sadism extrem. Au venit cu milioanele. Cohortele lui Satan. Aşa le spuneam în Legiune. Nu a fost pregătit vreun guvern, vreo forţă pământeană, pentru aşa ceva. I-am detectat când deja erau pe orbită. De unde au venit? Cum au știut exact coordonatele planetei? Ce fel de propulsie folosesc? Întrebări care au devenit mult prea repede doar retorice. Focoasele nucleare ne-au fost dezactivate. La scurt timp a dispărut curentul electric. Totul a paralizat. Cum naiba au făcut astea, nu ştie cineva.

Din ce am auzit în vremurile normale şi aşa cum e sau, mă rog, era logic, minţile luminate ale planetei au fost tot timpul în grija cuiva. Sunt convins că există o ascunzătoare pe undeva. Că anumite creiere lucrează la explicații sau, cine ştie?, poate la un contraatac. Să găsesc mâna asta de oameni a devenit planul meu. Energia mea.

***

Orașul e aşa cum au fost toate cele prin care am trecut până acum. Pustiu.  Merg şi mă gândesc la antrenamentele pe care le-am făcut în Legiune.  La cum m-au transformat. Când m-am înrolat eram un tip foarte solid. Cu o energie imensă. Fizică și mentală. În scurt timp am pierdut jumătate din kilograme, devenind rapid şi rezistent. Sunt capabil să administrez o lovitură cu o asemenea viteză încât un craniu uman efectiv se sparge. Pot merge zeci de kilometri fără să mă afecteze efortul. Nu mă pot angaja în lupte corp la corp de forţă. Însă nu a reușit cineva până acum să mă atingă.

Mă mai gândesc la Ceilalți. Au un punct slab. De fapt două. Ochii. Magneţi pentru lamele mele. Nu au fost interesați să comunice. Nu au fost interesați să ne dea vreo şansă. Acum e o tăcere apăsătoare pe toată planeta. Nu ştiu ce urmează. Până mă lămuresc mă dedau la asasinate asupra oricărei forme de viață nepământene. Șmecheria e să ataci primul. Să nu aştepţi. Să nu eziţi. Pare o cale sigură spre sinucidere însă nu a fost aşa până acum.

Am tot avut noroc. Când eram la limită cu toate găseam ca prin minune resurse. Apă. Mâncare. O brichetă pierdută. Odată chiar un pachet de ţigări. Adăpostul a fost însă de departe adevărata oază. Atât pentru corpul meu mult prea forțat cât mai ales pentru moral. Pentru speranță. Pentru motivație.

Bântui ca fantoma. Ruine. Betoane pe care sângele a început să se estompeze. Vegetație care încet, încet, își face loc peste tot. Naturii nu-i pasă. Are propria agendă. Cu, dar mai ales fără oameni. Şi mai are ceva. Timp. Mereu am admirat lumea vegetală. Totul e extrem de simplu. Chimie organică precisă şi eficientă. Fără poveri inutile. Cum ar fi gândurile.

Sunt încordat și atent la tot ce e în jur. Peisajul nu diferă cu ceva de cel al altor locuri. Însă eu mi-am dezvoltat un simț special al pericolului şi acum îl percep din plin. Aştept ochii ăia lucioşi în care să îmi înfig pumnalele. Îi văd într-un geam. Sunt în spatele meu. De ce naiba nu mă atacă?

Continui să merg. Îi văd în continuare. Doi ochi.  Aşa o situație nu am întâlnit vreodată. Ei vin în număr mare. Cel puțin câteva zeci de bucăți. Doar dacă… Mă întorc brusc. E doar unul. Ce naiba face pe cont propriu aici? Asta e o ocazie unică. Îl vreau viu. Vreau să storc din el fiecare picătură de informație. Apoi de viaţă. Sau simultan.

Am învăţat din război să nu subestimez vreodată pe nimeni. Oricât de uşoară pare situația. Scot pumnalele. Mă îndrept spre el. Calm. Calculând fiecare pas astfel încât să mă poziţionez la distanța mea de confort. De unde mă pot mişca mai rapid decât orice ochi poate observa. Unul dintre noi era magician înainte de a alege calea pierzaniei, Legiunea. Avea el o vorbă. Mâna e mai rapidă ca ochiul. Şi al dracului de multe iluzii făcea cu mâinile.

Ajung. Privirea îi e aproape umană. Ochii îi sunt mari. Ochi de felină. Îmi e clar că sunt adaptați la vedere nocturnă. Expresia feţei e una calmă. Fără vreo teamă. Părul îi e lung. Închis la culoare.

Ridică mâna dreaptă. Înţeleg că vrea să mă opresc. Poate până la urmă comunicăm în vreun fel. Rămân stană de piatră. Cu mâna stângă scoate din costum o brichetă. O așează pe asfalt și se dă un pas înapoi. Nu mă clintesc. Mai scoate apoi o sticlă de apă. O așează lângă brichetă. Urmează un pachet mai mare. Probabil mâncare. Mă priveşte. Arată spre toate apoi spre el.

Aşteaptă ceva. Un răspuns. Judec rapid. Ceilalţi nu fac greşeli. Nu rămân descoperiți. Şi-a asumat asta. M-a întâlnit cu un scop. Poate tot el m-a ajutat cu resurse la momentul potrivit. Planul meu de a-l captura se risipește. Întind mâna dreaptă în faţă. Las pe asfalt pumnalele. Mă dau un pas în spate. Urmează rucsacul şi puşca. Am rămas complet dezarmat. Mă bazez doar pe mâini și viteză în cazul în care voi fi nevoit să ucid.

Întinde din nou mâna dreaptă. De data asta apare pe asfalt un mic disc. Habar nu am ce e. Arată spre cer, spre el și spre disc. Apoi spre mine. Se întoarce și pleacă.

***

Sunt două chestii ale căror lipsă o percep din plin. În toate celulele. Cafeaua şi ginsengul. Nu m-am dopat vreodată cu altceva, indiferent de caznele fizice la care m-am supus. Cafeaua îmi aducea un echilibru mental. Era un moment extrem de plăcut. Câteva minute în care stai de vorbă cu tine. Cafeaua fierbinte în zorii reci din deşert. Nisipul. Discul roșu imens. Fragilitatea vieții. Gânduri. Ginsengul era o buruiană extrem de interesantă. Cerea răbdare. Ani de zile. Atât avea nevoie să fie o adevărată comoară. Trebuia apoi tăiată felii şi trecută prin aburi fierbinţi. O singură dată pentru extractul roşu si de nouă ori pentru cel negru. Aşa obţineai cea mai preţioasă substanţă vegetală. Gustul inconfundabil. Dur. Intens. Cu aromă unică. Felul în care îți ascuţea mintea. Felul în care te modela și activa. Felul în care te făcea să fii, nu ştiu, altfel. Tare mult îmi lipsesc toate astea.

Sunt dezolant de singur. Au trecut luni de la întâlnirea mea cu Celălalt. Zile trase la indigo. La început mi-am tot bătut capul cu discul. Acum zace undeva pe fundul rucsacului. Habar nu am ce face. La ce e bun. M-am gândit inițial că e un dispozitiv de comunicare. Sau de localizare. Am fost tentat chiar să-l arunc. N-am făcut-o. Dacă voi găsi elita, deştepţii planetei, va fi un obiect demn de atenția lor.

Norocul continuă să fie de partea mea. Mereu mă descurc atunci când rămân fără resurse. Îmi continui călătoria deşi am senzaţia din ce în ce mai acută că mă învârt în cerc. Nu am mai ucis de ceva vreme. Îmi lipseşte şi asta al naibii de tare. Am fost curios o lungă perioadă de timp să văd cât pot supravieţui. Încet, încet, curiozitatea mi s-a transformat în lehamite. Planul meu de a întâlni alţi oameni se duce pe apa sâmbetei. Construiesc din ce în ce mai greu o motivaţie. Mă seduce adeseori ideea de a mă opri. De a găsi un loc cât de cât sigur şi de a încerca să trăiesc o vreme cu ce e prin jurul meu. Nu am nevoie de multe.

Creaturile astea care pur şi simplu au anihilat rasa umană sunt extrem de puternice. În mod sigur au un plan şi e evident că nu vor putea fi împiedicate în a-l duce până la capăt. Şi totuşi una dintre ele a luat contact cu mine. Îmi poartă de grijă chiar. De ce?
 

*** 

Războiul, privaţiunile, moartea, Legiunea m-au învăţat multe. Nu pot spune că îmi e extrem de dificil să mă adaptez acum. Privesc totul ca pe o misiune. Mai ciudată pentru că nu ştiu care îmi sunt ordinele. Azi însă e o zi specială. Am găsit cafea. M-am urcat pe cea mai înaltă clădire din oraşul ăsta care cândva pare că a fost o adevărată metropolă. Am făcut un foc. Stau şi sorb încet din lichidul fierbinte, aşteptând răsăritul. Începe să ningă. Cel puţin aşa cred. Nu e frig. Dimpotrivă, e o noapte caldă. Ce naiba o fi substanţa asta? Nu am timp să îmi răspund pentru că imediat sunt înconjurat de o ciudată lumină mov. Fulgii, cred, nu mă mai ating.

Soarele vine la întâlnire aşa cum o face de la începutul timpului. Nepăsător. Îi e egal ce vede. Încet, încet, zăpada se depune peste tot. E timpul să cobor pe sol. În sfârşit se întâmplă ceva. Sunt plăcut impresionat. Ridic rucsacul şi îmi dau seama că lumina mov vine din el. Discul. Îl scot. Străluceşte atât de frumos. În câteva secunde se transformă într-un lichid care-mi intră în piele. Lumina face acum parte din mine.

Nu apuc să mă mir sau să integrez ceea ce se întâmplă pentru că în faţa mea stă celălalt. Poate ne împrietenim până la urmă. Mă priveşte la fel de calm. Ochii ăia de felină strălucesc. Îmi face semn să-l urmez. Abia acum realizez că sunt la bordul unei nave extraterestre. Pentru unii ar fi un vis împlinit. Pentru mine e doar o altă luptă. Povestea vieţii mele.

***  

De ce dracu’ m-a adus aici? Merg în spatele lui şi meditez la tot felul de chestii nasoale. Cea mai dură dintre ele e aceea că nu mă voi mai putea întoarce. Chiar de-i voi ucide pe toţi. La naiba! Mai ales dacă îi voi ucide pe toţi. Oricum ar fi situaţia, „prietenul” meu trebuie să scape şi apoi să-l determin să mă ajute. Îmi e clar că şi el are nevoie de mine. Poate s-a săturat de cei din rasa lui şi caută o altă formă de viaţă cu care să străbată Universul. Un alt complice la crime. Cine ştie? Mergem pe tot felul de coridoare pustii. Poate ne-am ucis unii pe alţii şi am rămas doar noi doi. Ăsta să fi fost planul?  

Răspunsul vine în momentul în care intrăm într-o încăpere imensă. Se întoarce spre mine şi îmi face semn să privesc în jos. Totul devine transparent. Văd Pământul înconjurat de o infinitate de puncte luminoase. Imaginea se măreşte. Din ce în ce mai mult. Apar detaliile unui relief complet schimbat. Şi mişcare. Multă forfotă. De unde atâta viaţă?

Mai aproape. Rămân stană de piatră. Nu e viaţă organică. Sunt roboţi care se deplasează între structuri enorme ce parcă răsar din sol. Îmi sunt cumva induse informaţii. Despre navă. Despre alte planete. Despre alte sisteme solare. Sunt năucitoare însă probabil trebuie să le ştiu. Întreaga planetă a fost modificată, devenind suportul unor miliarde de conştinţe care plutesc în jurul ei. O altă formă de energie. O altă formă de viaţă. Probabil fără vreun sfârşit.

Ce naiba să mai fac eu în situaţia asta? Captiv pe o navă care poate străbate distanţe interstelare. Suspendat din timpul meu. Extras cu forţa din mediul meu. Cu senzaţia că sunt o relicvă. Un eşec al evoluţiei. O exprimare biologică imperfectă al unui îndepărtat trecut planetar. Fără vreo şansă de a influenţa cursul evenimetelor. Totul e ireversibil. Mă uit după Celălalt. Stă nemişcat, privindu-mă atent. Îmi dă de ales. Are pe faţă chiar o tentativă de zâmbet. Ăsta da umor negru galactic. Mi-a ajuns. Arăt spre mine şi apoi spre Pământ. Zâmbetul i se lărgeşte. Dă din cap a aprobare apoi îmi spune cu cea mai dorită şi plăcută voce umană: „Nu eşti singur!”. În secunda următoare percep luminile punctiforme din ce în mai aproape. S-a ţinut de cuvânt. Acum nu mai sunt singur…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s