Invazia zombi-continuare.

Te strecori printre maşinile oprite aiurea pe drum. Încerci să nu turezi motorul. Permanent verifici ce e în spatele tău. Ştii că zgomotul atrage. Ajungi la firma de transport în douăzeci de minute. Ai pe urmele tale o hoardă de câteva zeci de exemplare ce au fost cândva fiinţe umane. Sunt încă la distanţă. Opreşti maşina. Laşi cheile în contact. Studiezi atent împrejurimile. În parcare sunt cinci tiruri. Patru dintre ele au remorci ataşate. Îl alegi pe cel vopsit în roşu, culoarea ta preferată, cel care nu are remorcă. Ştii că odată ce ai oprit motorul şi nu mai faci zgomot ei nu te vor mai urmări. Te uiţi la ceas. Îţi acorzi jumătate de oră de privit şi încremenit într-o postură de stană de piatră. Din ce ai văzut, locul e pustiu. Poate foştii angajaţi sunt în clădirea cu birouri. Ai mai observat când ai intrat că această firmă e înconjurată de un gard înalt. Poarta era deschisă. E o poartă de tablă ce culisează pe nişte şine. Dacă reuşeşti să o închizi nu vei mai avea vizitatori din afară. Mai ştii că trebuie să găseşti cheile de la tir.

Cobori din maşină. Ai cu tine doar sabia. Te îndrepţi rapid către intrare. Tragi poarta. Ai noroc din nou. Se poate încuia din interior cu un dispozitiv simplu. Tragi un ochi la stradă. Hoarda care te urmărea s-a dispersat. Sunt doar câţiva care rătăcesc fără nicio ţintă. Nu reprezintă un pericol.

Cauţi în buzunare după o ţigară. Nu mai ai. Spunea doctorul tău că te va omorî obiceiul ăsta. Acum îţi pare un mod uşor de a muri. Mai bine faci cancer decât să fii mâncat de viu, nu? Cu paşi mari te îndrepţi spre tirul pe care ai pus ochii. Tragi de uşă. Abia ai timp să te fereşti. E un bărbat masiv, gras chiar, cu barbă. Cade lângă tine. Încearcă să te prindă. Reacţionezi fără să gândeşti. Lama ascuţită intră prin ceafă. Adânc. Până ce dă de beton. Nu se mai mişcă. Scoţi sabia din creieri şi o ştergi de pantalonii lui. Nu urci în cabină. Ştii că în spatele scaunelor, de obicei, şoferii au un pat. Să se poată odihni pe drum. Poate mai e cineva înăuntru. Baţi în portieră cu mânerul sabiei. Nu te-ai înşelat. E un băieţel. Nu are mai mult de treisprezece anişori. Vine spre tine. Îl laşi să ajunga la scaune. Se opreşte şi te priveşte cu ochi goi. E murdar pe faţă, are un păr negru, cu zulufi, năclăit însă de tot felul de secreţii. Fluieri. Dă să coboare. Cade pe asfaltul parcării lângă cel ce probabil a fost tatăl lui. Nu îţi încarci conştinţa şi cu sufletul lui. Şi-a crăpat capul şi creierii se scurg pe betonul încins de razele unui soare impasibil. Abia acum urci în cabină. Cauţi cheile. Nu sunt în contact. Găseşti în schimb actele tirului. Citeşti atent. Colosul ăsta funcţionează cu motorină. Cobori şi percheziţionezi fostul şofer. Găseşti asupra lui un portofel din piele, un pachet de ţigări, un telefon, o brichetă şi mult speratele chei. Urci din nou. Pui contactul. Rezervorul e aproape gol. Din ceea ce se afişează pe bord mai are combustibil pentru maxim 150 de kilometri. Aprinzi o ţigară şi meditezi. Trebuie să te opreşti la un peco. Încă este curent. Vei face plinul. Acum însă trebuie să te ţii de planul pe care l-ai conceput. Îţi iei rucsacul din maşină. Deschizi poarta. Sunt şase infectaţi. Nu ai timp de ei. Fugi la tir. Porneşti. Întorci. Ieşi pe poartă, zdrobind alte trupuri, cândva umane, mândria lanţului trofic.

Conduci prudent. După câteva minute te opreşti la peco. Tragi la singura pompă liberă. Opreşti motorul. Priveşti în jur cu atenţie. Maşinile sunt ocupate cu infectaţi. Ştii sigur că nu pot ieşi. Cobori. Înaintezi încet. Pas cu pas. Desfaci capacul rezervorului. Pui mânerul pompei înăuntru şi o blochezi. Motorina curge cu un susur delicat. Hotărăşti să intri în magazin. Zâmbeşti. Nu ai bani să plăteşti. Primul contact. Un angajat în uniformă. Fost angajat. Înăuntru mai sunt zece. Nu eziţi, aşa cum nu ezită nici lama sabiei tale. În câteva minute au mai rămas doar trei. Sunt doamnele care stăteau la case, în spatele unei tejghele. Nu pot ieşi de acolo. Ţii ochii pe ele. E un ultim gest de galanterie. Chiar nu vrei să omori femei nevinovate. Găseşti o geantă mare. O umpli cu ţigări. Mai pui trei sticle de Jack, zece beri, trei sticle cu apă minerală. Duci toată comoara asta la tir. Pompa încă alimentează. Te întorci. Mai iei câteva jucării de pluş şi o maşinuţă cu telecomandă. Plus toate bateriile. Doamnele de la tejghea se agită. Se lovesc una de alta, încercând să găsească o cale de ieşire spre tine. Desfaci o sticla de apă şi iei loc la o masă. Le priveşti cu tristeţe. Cine ştie? Poate au avut copii, soţi, prieteni. În mod sigur au fost iubite, ca toate femeile, poate chiar fără să ştie. În mod sigur au luminat viaţa cuiva. Termini apa. Ai un mare nod în gât când pui capăt suferinţei lor.

Eşti din nou pe drum. Sunt maşini oprite, dar reuşeşti să treci printre ele. În jumătate de oră ai ajuns la hipermarket. Ai nevoie de multe chestii. Tragi tirul chiar în faţa uşilor de la intrare. Ştii că uşile astea sunt cu celulă fotoelectrică. Se deschid şi se închid automat. Le blochezi cu ajutorul unor cărucioare în poziţia deschis. Urci din nou în cabină. Iei din rucsac petardele. Aprinzi una câte una şi le arunci în faţa intrării. Nu te-ai înşelat. Vin. Şi sunt foarte mulţi. Porneşti motorul, te pui în mişcare, cu speranţa că se vor lua după tine. Sunt câteva zeci. Cum naiba îi vei menţine ocupaţi? Arunci petrade din mers. Încet, încet, îi scoti în afara parcării. Mai mergi câteva sute de metri. Sunt tot în spatele tău. Întorci. Treci peste ei şi te îndrepti din nou spre market. Acum e momentul în care trebuie să îţi asumi riscuri extreme. Opreşti motorul. Din nou te uiţi la ceas. Decizi să laşi să treacă o oră înainte a te strecura printre raioane. Desfaci o bere, aprinzi o nouă ţigară. Linişte.

Totul merge strună. Ştii exact ce cauţi. Conserve, compoturi, haine, baterii, apă, lanterne, lumânări, făină, zahăr, paste, cuţite, brichete, gaz pentru Zippo, pietre de rezervă, fitile, cafea, săpun, pastă de dinţi, hârtie igienică, gel de ras, lame. Mai trebuie să ajungi la raionul dedicat nutriţiei sportivilor. Ai de luat de acolo cutii cu praf de proteine, batoane proteice, vitamine, energizante. Apoi, neapărat trebuie să găseşti şi o farmacie. Ai nevoie de antibiotice, pansamente, lapte praf, antiinflamatoare, analgezice, seringi, ace, seruri, glucoză, truse de mică chirurgie şi chiar truse de naşteri de unică folosinţă. Ce bine ţi-a prins Merckul. Mai ştii că în grupul la care mergi sunt femei. Vei mai lua produse pentru igienă intimă feminină, creme, cosmetice, poate chiar şi anticoncepţionale.

Te descurci cu toate. Găseşti chiar şi o cutie cu vopsea neagră. Scrii pe tir: Isabela. Cu litere mari. Din păcate, ai pierdut o zi aici. Se înserează. Mănânci. Deschizi telefonul. Suni. Ce plăcut e glasul unei alte fiinţe. Adormi cu un mare zâmbet pe buze. Oare câte fiinţe îşi mai permit un zâmbet peste tot apocalipsul ăsta?